Bucureștii ce se duc

Bucureștii s-au dus, se duc, se vor duce. Fiecare zi șterge o trăsătură de pe fața marelui oraș, fiecare dimineață aduce una nouă. Așa e viața. Întotdeauna se vor găsi bucureșteni care vor plânge comorile pierdute ale orașului, întotdeauna se vor găsi alții care să disprețuiască tot ceea ce e vechi, indiferent dacă este frumos sau nu, și să se bucure de un nou chip al lui. Schimbat mereu, același dintotdeauna, București va rămâne în veacuri orașul de la întretăierea drumurilor între Est și Vest, cetatea care aparține în egală măsură Estului ca și Vestului. Un oraș care nu-și pierde nici o clipă identitatea, ci și-o îmbogățește. Poate că este așa sau poate că nu, dar asta vrem noi să credem, noi, cei care-l iubim.



Henri Stahl, un român de origine elvețiană și cu suflet de bucureștean, face parte dintre cei care și-au iubit fierbinte orașul. I-a cunoscut colțurile frumoase, i-a urmărit ființa ascunsă, s-a amuzat cu simpatie de defectele – ca și de calitățile – poporului său mărunt, s-a întristat de pierderea amănuntelor care-i dădeau farmec și s-a bucurat să pună în valoare ceea ce a rămas, în speranța că va rămâne în continuare. A făcut nemuritoare amintirile. Pentru că ele aduc o contribuție esențială la valoarea pe care se consideră că o are un oraș. Ele păstrează pentru viitor amprenta înaintașilor și dăruiesc urmașilor hrisoave de noblețe.



Henri Stahl a lăsat Bucureștilor o carte nu numai necesară, ci și frumoasă cu adevărat. O carte scrisă cu inima. Ca atare, ea se adresează inimii bucureștenilor împătimiți, dar și celei a orășenilor care, grăbiți să-și trăiască zilele trepidante și lipsite de tihnă, încă nu au simțit magia unică a orașului. Citind-o, vi se va deschide o fereastră către o întreagă lume, o lume a noastră, fără de care am fi cu toții mai săraci.