Splendoarea ascunsa - Osho

Splendoarea ascunsa - Osho
Preț: 30,00 lei
Disponibilitate: în stoc furnizor - in stoc
Autor:
ISBN: 978-606-8460-10-9
Editura:
Anul publicării: 2013
Pagini: 458

DESCRIERE

Splendoarea ascunsa - Osho …cartea este un pelerinaj in cautarea a ceea ce adesea, fiecare dintre noi, am simtit in anumite momente ale vietii ca ne lipseste, pentru a fi completi. Este vorba de ceea ce Oho numeste „Spendoarea ascunsa” În acest volum Osho, prin răspunsurile iluminatoare la întrebări pertinente şi autentice, ne îndeamnă să ne desfăşurăm întreaga viaţă şi căutare spirituală cu inocenţă copilărească, cu curaj, cu bucurie şi umor...stări de a fi pe care Osho le descrie ca fiind "splendoarea ascunsă" din fiecare. În „Splendoarea ascunsă” întrezărim un Osho care îi poate surprinde, întrucâtva, pe unii dintre noi: vulnerabil într-un fel omenesc, dezamăgit de cei spre care şi-a revărsat iubirea fără rezerve de-a lungul anilor, trădat în optimismul lui de superficialitatea acestei lumi şi de rătăcirile constante ale oamenilor. Un Osho care mărturiseşte, într-unul dintre discursurile reunite în această carte: „Unul dintre cele mai semnificative lucruri pe care le-am învăţat e să nu mă întristez când trădaţi, să nu mă simt mâhnit atunci când o luaţi pe drumuri greşite – de fapt, nici măcar să nu mă aştept de la voi să vă încredeţi în mine. (...) Iisus a fost trădat doar o dată, de către un discipol. Eu am fost trădat continuu de-a lungul multor ani, aproape atâtor ani câţi a trăit Iisus pe pământ – treizeci şi trei de ani. Atâţia oameni în care am avut încredere totală m-au trădat cu atâta uşurinţă. A existat o vreme când erau gata să moară pentru mine şi apoi un lucru mărunt... dacă nu le-am împlinit aşteptările, pe care nu m-am învoit niciodată să le împlinesc, iubirea lor s-a transfomat într-o mare ură. Acelaşi om care era gata să moară pentru mine e gata să mă omoare.” Fragmente din carte: …milioane de oameni se nasc, îşi trec veacul şi mor, dar fără să ştie de ce s-au născut, fără să ştie de ce le-a fost oferit prilejul să trăiască. Fără ca măcar să ştie cine sunt: de unde vin şi încotro se duc; care e destinul lor. O viaţă atât de lipsită de orice noimă este, în cel mai bun caz, un fel de vegetare – fără conştienţă, fără luciditate, fără a-ţi cunoaşte nici măcar splendoarea ascunsă a fiinţei tale. Tu eşti binecuvântată. Şi adu-ţi mereu aminte să te rogi existenţei ca toată lumea să fie binecuvântată în acelaşi fel. Spui: „Un cerc pare să se fi închis.” S-a închis, nu spune că pare să se fi închis. „Simt că am ajuns într-un loc pe care îl părăsisem din copilărie, trăind o viaţă inocentă, poetică, extatică. Pe-atunci întregul univers era familia mea. După aceea – mai întâi fiindcă am avut încredere, apoi fiindcă mi-a fost frică – am permis societăţii să preia controlul.” Aceasta este cea mai mare crimă pe care o comite societatea împotriva fiecărui copil. Nici o altă crimă nu poate fi mai mare decât aceasta. Să distrugi încrederea unui copil înseamnă să-i distrugi întreaga viaţă, fiindcă încrederea e atât de preţioasă încât în momentul în care o pierzi, pierzi şi contactul cu fiinţa ta. Încrederea e podul dintre tine şi existenţă. Ea e forma cea mai pură de iubire şi odată ce ţi-ai pierdut încrederea, iubirea devine şi ea imposibilă. Însă încrederea fiecărui copil e exploatată. El are încredere în mod firesc în părinţii lui şi din această cauză, aceştia îi dau tot felul de credinţe otrăvitoare, o personalitate care e falsă, un ego care îl va văduvi de propriul său suflet; credinţe, gânduri, scripturi care îi vor împiedica inteligenţa să se dezvolte, care-i vor sta în calea căutării adevărului, care îl vor face parte integrantă a unei religii organizate, stupide. Numesc stupidă orice religie organizată, deoarece religia adevărată nu poate fi niciodată organizată. Religia adevărată e întotdeauna individuală, ea nu are nimic de-a face cu mulţimea. Un Iisus poate fi religios, dar nu şi creştinii. Creştinii nu sunt decât copii la indigo. Ei şi-au uitat originalitatea, individualitatea lor. Iisus nu urma pe nimeni. El nu imita pe nimeni. Asta a fost vina lui, faptul că nu a permis societăţii să-i exploateze încrederea. El nu a permis mulţimii să-l reducă la o personalitate falsă. A rămas un individ. Şi-a riscat viaţa, dar n-a făcut compromisuri cu societatea. A fost mai bine să moară pe cruce, decât să trăiască precum un ipocrit. Măcar pe cruce a fost sincer, autentic – a fost el însuşi. Ar fi putut să trăiască în mulţime, dar nu propria viaţă. Ar fi fost o rotiţă în angrenaj – lipsit de orice individualitate, lipsit de orice inteligenţă a sa, proprie, lipsit de orice înţelegere a adevărului, a semnificaţiei, a frumuseţii şi a imensei graţii a existenţei. Şi-ar fi putut salva viaţa, dar de fapt aceasta ar fi fost răstignirea. A primit să fie răstignit – adică să-şi mântuiască viaţa – neînfricat, având încredere în existenţă, rară nicio urmă de mânie împotriva mulţimii. Chiar şi în ultima clipă, aflat pe cruce el se ruga pentru mulţime: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac. Sunt oameni inconştienţi. De la oameni inconştienţi nu te poţi aştepta la nimic mai mult.” Nu avea decât treizeci şi trei de ani; avea în faţă o viaţă lungă. Dar aceasta este frumuseţea acestui om, că a sacrificat viaţa aceea lungă ce ar fi fost lipsită de orice sens, ar fi fost falsă, pentru ceva autentic, real – fără să se plângă câtuşi de puţin, rară cea mai mică urmă de ranchiună împotriva cuiva. Mai întâi, părinţii exploatează copilul fiindcă el nu poate nici să conceapă că ei îl vor amăgi. Iar părinţii nu-l amăgesc cu bună ştiinţă; ei sunt inconştienţi. Au fost şi ei, la rândul lor, amăgiţi de părinţii lor. Fiecare generaţie a corupt fiecare generaţie nouă. Părinţii nu ştiu dacă există sau nu Dumnezeu, dar copilului îi dau impresia că Dumnezeu ar exista: îl duc la biserică, sau la sinagogă, sau la templu. Nici ei nu ştiu, nici rabinii sau episcopii sau preoţii lor nu ştiu. E o lume complet nebună. Orbii conduc alţi orbi. Şi nimeni nu-şi pune întrebarea: încotro ne ducem şi de ce? Eu am refuzat de la bun început să cred în orice lucru de care nu eram convins. Toată lumea era iritată de mine – şi nu făceam niciun rău nimănui. Voiau să mă duc la templu. Voiau să ating picioarele cuiva pe care-l considerau ei sfânt. Le-am spus: „N-am nimic împotrivă. Pot să-i ating picioarele. Pot să-i ating şi capul, dar trebuie să ştiu măcar de ce o fac. Ce calităţi are omul acesta?” Iar răspunsurile pe care le primeam erau atât de ridicole... „Pentru că omul acesta a renunţat la lume.” Atunci spuneam: ,,Asta nu dovedeşte decât că omul e un laş, că fuge de responsabilităţi. Iar dacă a renunţat la lume, atunci ce caută aici? Şi aici e tot în lume! Şi-o fi abandonat el casa, dar acum stă în casa altcuiva. N-a făcut decât să-şi abandoneze responsabilităţile. Şi-a abandonat soţia şi copiii. Aceştia vor ajunge cerşetori, iar soţia va ajunge prostituată. Şi cine e responsabil pentru asta? Iar omul acesta a devenit un parazit, pentru că nu face nimic. Toată treaba lui e să-i lase pe oameni să-i atingă picioarele.” Tatăl meu a încetat să mă mai ia cu el. Însă eu mă ţineam după el, iar el îmi zicea: „Să ştii că nu vii cu mine.” Eu îi răspundeam: „Nu vin cu tine. Dar drumul ăsta nu e al tău. Nu ştiu eu unde te duci şi nici măcar nu mă interesează. Nici tu n-ai de ce să te întrebi unde mă duc eu. E doar o simplă întâmplare că merg în spatele tău.” Dacă se oprea, mă opream şi eu. Atunci îmi spunea: „Nu e bine să facem zarvă în piaţă fără să fie nevoie.” Îi răspundeam: „Tu faci zarvă, eu mergeam în linişte. Nu te-am întrebat absolut nimic. De ce te-ai oprit? Iar dacă tu poţi să te opreşti fără să-ţi dau eu voie, eu de ce nu pot să mă opresc fără să-mi dai tu voie? E un drum public.” Şi până la urmă ajungeam la destinaţia lui, iar pe când ne apropiam de templu sau de locul în care stătea vreun sfânt, el începea să ducă muncă de lămurire cu mine: „Bine, ai venit, dar să nu deschizi gura.” Eu îi răspundeam: „Dacă văd un lucru prostesc, eu nu pot să tac. Am nevoie de nişte răspunsuri cinstite.” Atunci el îmi spunea: „Se pare că va trebui să încetez să mă mai duc la templu, la sfinţi – numai din cauza ta!” „Nu contează,” îi spuneam eu, „pot să mă duc şi fără tine. Şi o să le fac chiar mai multe necazuri, pentru că oamenii aceştia pe care-i venerezi tu sunt cei mai urâţi pe care i-am văzut vreodată.” Sfinţii hinduşi au nişte burţi atât de mari, încât nu mai ştii dacă e un om cu o burtă sau o burtă cu un om. Şi aceştia sunt oamenii care au renunţat la lume! Aşa că eu aveam obiceiul să întreb: „Dar ce e cu burta lui? E cumva gravid?” Explicaţia e simplă: oamenii care renunţă la sex încep să mănânce tot mai mult şi mai mult, fiindcă înlocuiesc sexul cu mâncarea. Devin obsedaţi de mâncare. Burţile acestea mari ale sfinţilor hinduşi nu fac decât să simbolizeze sexul reprimat. Iar voi îi veneraţi pe oamenii aceştia dereglaţi psihologic. Nu văd în ochii lor nicio lumină, nu văd pe faţa lor nicio urmă de graţie. Nu văd în cuvintele lor nicio autoritate. Ei citează scripturile. Întreaga lor „fiinţă” e între ghilimele – nu au cunoscut nimic prin ei înşişi. Poate că Gautama Budha a ajuns la cunoaştere, dar a-i repeta cuvintele nu înseamnă că şi tu ai ajuns la cunoaştere. Cuvintele acelea pot fi repetate şi de un papagal. Dar papagalul nu poate deveni un buddha. Mergeam împreună cu bunicul meu la temple şi vedeam oamenii vene rând statui moarte, din piatră - ce fel de umanitate am creat – doar pentru că a spus cineva că „Statuia aceasta este statuia lui Dumnezeu.” Nimeni nu l-a văzut pe Dumnezeu. Niciun fotograf nu i-a făcut nici măcar o fotografie. Cum de au reuşit sculptorii aceştia să-i facă statui? Din pură imaginaţie. Gautama Buddha a murit acum douăzeci şi cinci de secole, iar prima sa statuie a fost făurită la cinci sute de ani după moartea lui. Nu mai era în viaţă nici măcar o singură persoană dintre cele care îl văzuseră pe Buddha. Şi veţi fi surprinşi să aflaţi că s-a întâmplat pe vremea când a venit în India Alexandru cel Mare, iar toate statuile lui Buddha au faţa lui Alexandru cel Mare! Alexandru era un bărbat frumos, tânăr şi robust. Pictorii şi sculptorii au fost atraşi de el. El a devenit prototipul pentru Gautama Buddha, pentru Mahavira, pentru cei douăzeci şi patru de tirthankaraşi ai jainiştilor. Niciunul dintre ei nu are faţă de indian; faţa este de grec. Însă bunicul meu îmi spunea: „Nu vorbi astfel de lucruri. Dacă te aude cineva, o să creadă că te-am adus ca să provoci tulburare.” Eu îi răspundeam: „Greşeşti. Nu tu m-ai adus, tu ai venit cu mine. Eu veneam oricum. De unde ţi-a venit ideea că m-ai adus tu? Şi până când nu-mi dovedeşte cineva că statuile acestea sunt ale lui Buddha sau ale lui Mahavira, de ce să le venerez? De fapt, ele ar trebui înlăturate! Sunt statui ale lui Alexandru cel Mare, unul dintre oamenii cei mai smintiţi din câţi au fost pe lume – unul care a avut ambiţia să cucerească întreaga lume. Iar oamenii aceştia – Buddha şi Mahavira şi ceilalţi – au fost împotriva ambiţiei, împotriva dorinţei. Eu au renunţat la regatele lor, însă ce soartă stranie: în loc să fie venerate statuile lor, în toate templele din India sunt venerate statui ale lui Alexandru.” Dar fireşte că părinţii au putere, ştiu mai multe, iar copiii sunt neajutoraţi, inocenţi. Poţi să le umpli capul cu orice prostii. Iar când ajung la maturitate, prostiile acelea vor fi devenit atât de adânc înrădăcinate încât vor fi gata să se bată pentru ele, vor fi gata să omoare sau să se lase omorâţi pentru ele. Ce sunt războaiele religioase? Oamenii se luptă pentru nişte închipuiri – „Dumnezeu”. Niciunul dintre ei nu l-a cunoscut pe Dumnezeu, nici creştinii, nici mahomedanii, dar ei se luptă pe motiv că dumnezeul lor are dreptate, pe când al tău se înşală. Simplificat, ceea ce spun ei este: „Noi avem dreptate. Voi vă înşelaţi.” Iar asta ar fi mult mai limpede, ar deveni clar că e o luptă a egourilor, nu un război religios. Nu e o cruciadă. Fiecare vrea să demonstreze că egoul lui are dreptate, iar lucrul acesta poate fi demonstrat numai dacă el dovedeşte că toţi ceilalţi se înşală. Atunci el capătă o anumită superioritate, e mai presus de ceilalţi, mai sfânt. Aşadar mai întâi e vorba de simpla încredere a copilului. Iar apoi... observaţia ta e absolut corectă. Apoi e frica. Părinţii pot să te pedepsească; pot să-ţi ia ceea ce ai. Profesorii pot să te pedepsească. Eşti nevoit să accepţi tot ce spun aceia care au o anumită putere. În felul acesta, fiecare om a fost abătut, făcut să devieze de la calea sa firească şi a luat-o într-o direcţie care nu era pentru el. De aceea neliniştea, suferinţa şi o tristeţe adâncă nu ne părăsesc niciodată. Tristeţea aceasta este existenţială: până ce nu te vei putea manifesta ca sinele tău natural, primăvara nu va veni niciodată la tine, florile nu vor înflori niciodată în fiinţa ta, iubirea nu va creşte nicicând. Nu vei cunoaşte niciodată gloria vieţii şi splendoarea conştiinţei. Spui: ,,Acum am dat jos, unul câte unul, toate straturile.” Pentru asta duc eu toată munca pe care o desfăşor aici – ca să curăţ straturile cepei. Să le curăţ până în punctul în care nu mai rămâne nimic – doar spaţialitate şi tăcere. Pentru că o ceapă nu e altceva decât straturi şi straturi şi straturi, iar când ultimul strat e înlăturat, rămâi cu mâinile goale. Iar în mâinile acelea goale coboară toată gloria, toată împărăţia lui Dumnezeu. Tu nu ai de făcut decât să nu stai în cale, decât să laşi cale liberă lui Dumnezeu ca el să pătrundă înăuntru. Trebuie să deschizi ferestrele şi uşile, pentru ca adieri proaspete să poată intra şi razele dătătoare de viaţă ale soarelui să poată dansa înăuntru, iar încăperea să se însufleţească. Credinţele, tradiţiile, scripturile, religiile tale – toate acestea îţi zăvorăsc fiinţa din toate părţile. Nicio urmă de aer proaspăt, nicio rază de soare, nicio mireasmă adusă de adiere, niciun pic de viaţă care să danseze în tine împreună cu razele de soare – şi-atunci cum să fii fericit? Cum să poţi fi beatific? Ai săpat un mormânt pentru tine. Eşti în viaţă, dar trăieşti în mormânt. Oricine e creştin sau hindus sau mahomedan sau budist, trăieşte într-un mormânt. Nu mai e viu… CUPRINS: Nota editorului Nota traducătorului 1.Încrederea e podul dintre tine şi existenţă 2.Fii indiferent faţă de minte 3. Nu face din viaţă un joc de întrebări şi răspunsuri 4.Cine te împiedică? Dansează şi tu! 5.Momentul acesta este mai mult decât suficient 6.Numai proştii aleg să fie cineva 7.Pregătirea pentru ultimul război mondial 8.Gustul fiinţei tale 9.Politica papală: superstiţie organizată 10.Iluminarea nu e o experienţă 11.O Arcă a lui Noe la nivel de conştiinţă 12.Viaţa însăşi e un miracol 13.Adevărul nu e divizibil 14.Nu mai e timp pentru instrumente 15.Acesta este ultimul dans 16.Iubirea e întotdeauna un împărat 17.Privirea detaşată: darul tău către tine însuţi înăuntrul tău e ascuns Dumnezeu 18.Când ai ajuns la maximum, dispari 19.Dorul tău e sămânţa 20.Cel mai mare inadaptat din lume 21.Ce vrei mai mult? 22.Iubirea: nu o relaţie, ci o stare existenţială 23.Tot ceea ce facem e un obstacol 24.Privitorul e întotdeauna în acum 25.Scopul vieţii e viaţa însăşi 26.Armonia e realitatea ta 27.Despre autor

RECENZII

Spune-ne opinia ta despre acest produs! scrie o recenzie
Created in 0.0371 sec
Acest site folosește cookie-uri pentru a permite plasarea de comenzi online, precum și pentru analiza traficului și a preferințelor vizitatorilor. Vă rugăm să alocați timpul necesar pentru a citi și a înțelege Politica de Cookie, Politica de Confidențialitate și Clauze și Condiții. Utilizarea în continuare a site-ului implică acceptarea acestor politici, clauze și condiții.