Leacuri si remedii magice din Carpati. Magia si fiintele fantastice din arhaicul romanesc

Leacuri si remedii magice din Carpati. Magia si fiintele fantastice din arhaicul romanesc
Preț: 30,00 lei
Disponibilitate: stoc indisponibil - stoc 0
Editura:
Anul publicării: 2016
Pagini: 208

DESCRIERE

Leacuri si remedii magice din Carpati. Magia si fiintele fantastice din arhaicul romanesc … ne intereseaza, sub aspect medical, acele metode terapeutice ce tin de magia arhaica, remedii magice si vraji, pe care stiinta le-a ocolit datorita irationalului aparent pe care il contin, ca si din cauza faptului ca, de multe ori, acestea conduceau la un statut psihic special al bolnavului, pe care stiinta, la un moment dat al evolutiei sale, fie nu il sesiza, concentrandu-se numai pe componenta materiala a actului terapeutic, fie nu il intelegea. Arta vindecării la poporul român are o vechime milenară, putând fi considerată un dar strămoşesc, iar fondul său este comun tuturor regiunilor locuite de români. Astfel se poate identifica o formă primară, arhaică a acestei arte, care, după anumite indicii istorice şi de limbă, o putem atribui tracilor, mai exact sacerdoţilor geto-daci. Folclorul medical şi aplicaţiile empirismului magico-medical din zona munţilor Carpaţi are la bază leacuri, care de cele mai multe ori sunt simple reţete medicale ce valorifică principiile terapeutice ale unor substanţe aflate la îndemâna omului trăitor în mijlocul naturii. Acestea pot fi de origine vegetală, animală sau minerală. Au fost descoperite statuete si vase antropomorfe, reprezentand barbati si femei, ce prezentau mici orificii ca niste impunsaturi de ac, corespunzatoare punctelor de acupunctura, cunoscute in medicina traditionala chinezeasca. La fel, unele statuete prezinta spirale sau romburi spiralate situate exact in dreptul plexurilor psiho-energetice, binecunoscute in fiziologia mistica drept chakre. Pentru desemnarea traseelor bioenergetice proiectate la suprafata corpului omenesc, numite de indieni nadi (canale, vase, nervi), iar de chinezi meridiane, exista corespondentul romanesc de rauri, folosit de practicienii populari a unei terapii acupuncturale specific taranesti… Vechimea acestor statuete mileniul IX i. Hr., indica faptul ca cu mii de ani in urma aici se stapaneau cunostinte medicale si de fiziologie energetica subtila, care aveau sa devina mai tarziu specifice medicinii traditionale chinezesti si misticii indiene… …alteori se folosesc descântece; cele mai cunoscute fiind cele pentru deochi. Incantaţiile magice sau descântecele se întâlnesc pretutindeni unde se află români şi probabil că tot aşa era şi pe vremea dacilor şi a celorlalţi traci. Multe din cuvintele descântecelor româneşti au sensuri pierdute astăzi. CUPRINS: Despre locul etnomedicinei in spatiul carpatic Medicina straromaneasca. Mesaje in piatra. Vechii sacerdoti ai muntilor. Mosii. Mosul sau Marele Preot Dumnezeu. Salmanii, sacerdoti populari. Vrajmasii nevazuti Dracii. Strigoii si vampirii. Bantuirea. Vampirismul. Profilaxia vampirismului. Preotii exorcisti. Deschiderea vamilor. Omul-lup: pricoliciul sau varcolacul. Stramosii lupi. Samca. Zburatorul. Zanele. Ielele. Rusaliile. Ritualul calusului De la misterele antice la terapia magica. Obarsia imemoriala. Potentele magico-arhetipale ale alunului. Zeul schiop. Ritualismul piciorului stang si energia kundalini. Diana, patroana zanelor si a calusarilor. Terapeutica calusareasca. Magia populara Deochiul. Cum se provoaca deochiul. Cine poate fi deochiat. Efectele deochiului. Stingerea carbunilor. Teoria „bioenergetica”. Paza de deochi. Amulete si talismane. Descantecul. Arsenalul descantecelor. Farmece, vraji si blesteme Faptul si vrajile de fapt. Faptul cel mare, vraja de moarte. Vindecarea sau desfacutul vrajii de fapt. Felurite desfaceri (de vraji). Focul viu lecuitor Anexe DIN CARTE: …credinţa că majoritatea bolilor sunt datorate acţiunii nefaste a duhurilor rele există la toate popoarele vechi, iar credinţele românilor referitoare la acţiunea fiinţelor demonice împotriva sănătăţii oamenilor nu sunt diferite în esenţă de celelalte credinţe cu un substrat arhaic din întreaga lume. Asemenea fiinţe nevăzute care populează văzduhul satului românesc, uneori vrăjmaşe ale lui Dumnezeu, alteori identificându-se cu sacralitatea însăşi, întotdeauna însă periculoase pentru om, au o identitate bine precizată de poporul român, constituindu-se într-o largă paletă a fiinţelor mitologice. Pe primul loc între vrajmaşii omului se află dracii, iar atunci când un demon este responsabil de natura unei boli, numele acelei boli se identifică cu cel al demonului. Urmează strigoiul sau moroiul care este fie fantoma unei persoane decedate, fie manifestarea unei fiinţe omeneşti. Sub înfăţişarea unei umbre aceştia cutreieră prin locuri izolate sau prin gospodăriile rudelor şi cunoscuţilor făcându-şi de cap, speriind şi pocind trecătorii pe drum. Uneori se dau de trei ori peste cap şi se transformă în fiare. Alteori încalecă pe toiege vrăjite sau pe păsări măiestre pentru a cutreiera prin lumea aceasta sau prin cealaltă, pentru a-şi lovi duşmanii şi a le face pagube. Strigoii morţi, şi în special strigoaicele, sunt de o răutate neînchipuită, ucid copiii şi le sug sângele, strică căsătoriile, îi sărăcesc pe oameni, iau mana de la vaci şi de la semănături. Strigoii vii se consideră că nu sunt atât de periculoşi ca şi cei morţi. In Transilvania strigoii morţi sunt de multe ori identificaţi cu vampirii, ce vin şi sug sângele celor vii în timp ce aceştia dorm. Un alt vrajmaş al omului este Avestiţa sau Samca. Prima înseamnă şi vrăjitoare, iar următoarea este totuna cu Baba-Coaja, care îi sperie pe copii. Ea poate fi văzută numai de vrăjitori sau de cei născuţi sâmbăta. Această fiinţă supranaturală chinuie copiii şi îi îmbolnăveşte greu. Zburătorul sau Zmeul este un duh erotic masculin. Este numele (şi cauza!) tulburărilor şi primelor tânjiri de iubire ale fetelor pubere, el este cel ce le provoacă şi le întreţine patosul sexual. Uneori el tulbură minţile victimelor sale, care tind către obsesia sexuală, mergând până la stări intense, febrile, de excitare urmată de orgasm. Alteori pătrunde nevăzut ca o adiere şi tulbură în somn corpul celor ce-l aşteaptă. Poporul român are un respect deosebit pentru divinităţile feminine, pe care le numeşte Zâne. Ele sunt considerate fie bune, fie rele. în general basmele şi legendele româneşti vorbesc despre Zânele bune. Nu se ştie câte sunt, dar aproape toate locuiesc în palate de cleştar, în preajma apelor sau sub oglinda acestora. Zânele sunt nemuritoare şi au puteri miraculoase, iar frumuseţea lor orbitoare este proverbială. Sunt zvelte, foarte tinere, virgine şi îmbrăcate în haine albe sau străvezii. în împărăţia Zânelor nu moare nimeni, dar nici nu se naşte nimeni, acesta fiind tarâmul "tinereţii fără bătrâneţe şi vieţii fără de moarte." Fiind promis din timpuri imemoriale parcă, acest tarâm este veşnic dorit, fiind găsit însă numai de către Făt-Frumos. Zânele sunt adesea binevoitoare cu oamenii cinstiţi, cu cei care luptă pentru dreptate, pentru frumos sau pentru dragoste. Zânele chiar se îndrăgostesc de vreun tânăr cu care se căsătoresc, devenind muritoare ca şi femeile. Apele unde locuiesc Zânele sunt bune pentru vindecarea bolilor pricinuite de Zâne. De fapt, cei care merg la aceste ape invocă ajutorul sau iertarea Zânelor. Vizita bolnavului la izvoarele Zânelor mai întotdeauna se face la revărsatul zorilor, pe nemâncate; în caz cotrar, considerându-se batjocorite, ele se supără mai rău şi îl mai pedepsesc odată. Cei ce se duc la izvoarele Zânelor, trebuie să se îmbrace în alb, într-o pânză albă, cu o basma albă, să ia cu sine un buchet de Busuioc uscat, legat cu o aţă roşie, unsă cu miere şi cu un ban de argint foarte subţire. Sosind la apa Albelor se aprinde o lumânare şi, după ce este lipită de rădăcina arborelui (în general, majoritatea izvoarelor cu Zâne se află în păduri de fagi, chiar la rădăcina lor) sau de piatra de sub care ţâşneşte apa, suferindul pune banul de argint în apă şi adresează o rugă-descântec. Bolnavul obişnuieşte să îşi spele organul suferind în apa fântânei (sau izvorului), apoi pleacă degrabă; lăsând lumânarea, Busuiocul şi celelalte daruri (eventual tămâie, o turtă). Ielele sunt considerate Zâne rele care afectează (intră în om) mâna, trupul, nasul sau piciorul omului, ele tulbură creierii, amuţesc gura, asurzesc urechile etc. Ele nu au trup de carne, ci sunt "năluci" în chip de femei tinere şi vesele. Sunt "stăpânele vântului" şi zboară sau "umblă" prin văzduh. Invizibile, noaptea însă pot fi văzute. Sunt frumoase, tinere, seducătoare, voluptoase, nebunatice, vesele, zburdalnice, nemuritoare şi sfinte. Au aripi şi zboară cu părul despletit, dezbrăcate peste mijloc, cu sânii goi, îmbrăcate în mătase albă şi purtând coroane pe cap. Dintre toate fiinţe supranaturale care pot face rău oamenilor cele mai temute sunt Ielele. Din acest motiv nici o altă fiinţă mitologică nu are atâtea nume câte au Ielele, nume eufemistice, create anume pentru a le îmbuna şi a nu atrage efectele mâniei lor. Se crede despre Iele că trăiesc în păduri îndepărtate şi în zăvoaie, în peşteri şi în văzduh, se crede că se hrănesc cu flori şi că beau apă din izvoarele pure. De regulă, locul lor de petrecere este în apropierea apelor din păduri şi a izvoarelor în care se scaldă, în jurul cărora dansează apoi în horă până după miezul nopţii. Ielele se pot deplasa cu viteze fabuloase, parcurgând "nouă mări şi nouă ţări" într-o singură noapte, folosind uneori trăsuri cu cai de foc. Locurile în care ele au "horit" rămân arse ca de foc, iar crengile copacilor din jur sunt pârlite. Când, mult mai târziu, iarba poate răsări din nou, ea are o culoare întunecată şi nu este păscută de vite, iar solul devine propice dezvoltării ciupercilor din specia Lingura Zânei (Ganoderma lucidum). în general sunt atribuite Ielelor bolile de nervi, nebunia şi reumatismul articular. Dacă un om era prins într-un vârtej din aer iscat din senin şi apoi îi apăreau orice fel de afecţiuni ale pielii, se spune că a fost atins de Iele. Ca să nu fie "bântuiţi" de Iele, oamenii sunt sfătuiţi să poarte trei căţei de usturoi în pungă, în curea sau în brâu. Unul dintre puţinele remedii împotriva răului pricinuit de Iele este descântecul. Strâns legat de vremea Rusaliilor este ceremonialul magic al dansului căluşului. Scopul acestui dans este acela de a alunga duhul-boală şi constă în anumite dansuri rituale executate în apropierea bolnavului şi atingerea acestuia cu ierburi de leac. I se scuipă bolnavului în faţă usturoiul pe care căluşarul îl mestecă încontinuu, se sparge lângă el o oală cu apă etc. Executanţii dansului ritualic sunt exclusiv bărbaţi. "Cel care a fost primit odată într-o astfel de ceată este dator să se ţină de ea, an de an, timp de nouă ani; iar dacă o părăseşte, ei zic că este muncit de duhuri rele şi că este chinuit de Frumoase (un alt nume dat Ielelor). Se crede că ei au puterea de a izgoni bolile cronice, iar vindecarea se face astfel: după ce bolnavul s-a aşezat la pământ, aceştia încep săriturile lor şi, la un anumit loc al cântecului, calcă, unul după altul, de la cap până la picioare pe cel culcat, în sfârşit îi suflă în ureche câteva cuvinte ticluite şi poruncesc bolii să iasă. După ce fac asta trei zile, de cele mai multe ori rezultatul răspunde speranţei şi bolile cele mai grele, care multă vreme îşi râseseră de meştesugul celor mai iscusiţi doctori, dispar uşor în acest fel." (Dimitrie Camtemir, "Descriptio Moldaviae"). Principalul obiect ritual al căluşului este "steagul", care constă dintr-o nuia de alun investită ritualic cu funcţii magice. Nuiaua de alun se află în fruntea inventarului obiectelor uzuale pentru descântec. Românii cred că duhurile rele se tem de puterea nuielelor de alun, evitând casele la intrarea cărora, rezemată de perete, este lăsată o astfel de nuia. Virtuţile magice ale alunului sunt evidenţiate şi de credinţa că vrăjitoarele călătoresc pe toiege de alun, şi tot cu ele ţin în frâu spiriduşii şi duhurile rele. Chiar şi florile alunului sunt importante, căci sunt bune de leac pentru mai multe boli. Despre alun se spune că înfloreşte şi se şi scutură chiar în "noaptea de Ispas" (noaptea premergătoare zilei înălţării Domnului, conform calendarului ortodox). Pregătirea căluşarilor se face din timp, dinainte de Duminica Rusaliilor, într-un loc tainic şi izolat, de regulă într-o pădure. Aici depun jurământul neofiţii ce sunt acceptaţi de către vătaf, iar membrii mai vechi îl reînnoiesc. Cu mâinile pe steag ei jură să păstreze datinile căluşului, să se aibă ca fraţii şi să îşi păstreze castitatea până vor fi dezlegaţi de vătaf (până ce căluşul nu se va mai juca, iar steagul va fi îngropat). Ei jură să păstreze taina asupra iniţierii lor, pe care dacă o încalcă vor fi pedepsiţi de Rusalii sau de Iele prin îmbolnăvire. După jurământ şi până la împrăştierea rituală a grupului, rămân tot timpul împreună. Timp de două-trei săptămâni, căluşarii merg din sat în sat, unde, însoţiţi de unul sau mai mulţi lăutari, joacă căluşul ca să îi vindece pe cei bolnavi. în toată această perioadă se crede că şi Rusaliile sau Ielele zboară, cântă sau joacă, mai ales noaptea, când unii oameni aud zurgălăi, clopoţei, tobe şi alte instrumente ale cântăreţilor-nevăzuţi ai Rusaliilor. Pentru a fi ferit de puterea lor trebuie să ai asupra ta usturoi şi pelin, aceleaşi plante pe care căluşarii le pun în săculeţul din vârful steagului lor. Relaţia Rusalii-căluş este destul de complexă, astfel încât despre cei atinşi de puterea Rusaliilor se mai zice că sunt "luaţi din căluş". In afara ritualului profilactic, vătaful sau stareţul căluşarilor, care cunoaşte secretele practicilor vrăjitoreşti, mai foloseşte şi un procedeu de diagnosticare, bazat pe melodiile de căluş. Metoda aminteşte de repertoriul muzical medical din magia medievală, care era executat până când bolnavul dădea semne că este afectat în chip deosebit de acea melodie, fiind identificat astfel "spiritul" bolii. Insoţit numai de lăutar, vătaful căluşarilor intră în camera bolnavului. Se cântă apoi, pe rând, "melodiile de căluş" şi, când bolnavul mişcă din picioare, este găsită melodia pe care vor juca căluşarii, pentru a-l vindeca pe bolnav. Doborârea din căluş cu ajutorul steagului de alun, care are la capăt o legătură cu usturoi, pelin şi un fir de lână roşie, se produce în mod normal în timpul executării căluşului, fiind chiar actul care aduce vindecarea, căci prin doborârea voită a unui căluşar se obţine eliberarea bolnavului de suferinţa sa, ca şi când răul iese din cel suferind şi intră în căluşar. Vindecarea se face în afara satului, pe o luncă, sub un copac sau la marginea pădurii. Pentru aceasta, bolnavul este aşezat pe un covor aşternut în mijocul cercului de căluşari ce dansează în jurul său. La un moment dat se produce coborârea din căluş a unui căluşar, din iniţiativa vătafului. Acesta ia steagul şi îl ţine cam la o palmă de deasupra capului căluşarului care urmează să cadă. în acest timp, ceilalţi căluşari joacă mereu fără să se uite la ceea ce face vătaful. Căluşarul ce urmează să fie doborât devine "din ce în ce mai abătut, galben, neliniştit, se roşeşte, nu se gândeşte la nimic, nu aude, nu vede, se întăreşte din ce în ce în joc, pe când ceilalţi se pierd încetul cu încetul până ce aproape stau." Când vătaful aproape a atins capul căluşarului, acesta joacă cu o înverşunare nefirească, iar când chiar îi atinge capul cu steagul, curg apele de pe el de oboseală şi se rostogoleşte la pământ. în acest moment, bolnavul este obligat să se ridice şi să o ia la fugă. Doi căluşari îl iau de subsori, îl ridică în sus şi fug cu el departe de locul unde s-a făcut vindecarea….

RECENZII

Spune-ne opinia ta despre acest produs! scrie o recenzie
Created in 0.0279 sec
Acest site folosește cookie-uri pentru a permite plasarea de comenzi online, precum și pentru analiza traficului și a preferințelor vizitatorilor. Vă rugăm să alocați timpul necesar pentru a citi și a înțelege Politica de Cookie, Politica de Confidențialitate și Clauze și Condiții. Utilizarea în continuare a site-ului implică acceptarea acestor politici, clauze și condiții.