Cu Hristos te intalnesti mai intai, in iad

Cu Hristos te intalnesti mai intai, in iad
Preț: 18,00 lei
Disponibilitate: în stoc furnizor - in stoc
Anul publicării: 2013
Pagini: 174

Scrie o recenzie!

*
?
Completați numele sau diminutivul dumneavoastră
?
Adresa dvs de e-mail, câmp opțional. Completați dacă doriți să primiți prin e-mail eventualele replici/răspunsuri.
*
?
Scrieți un titlu relevant pentru review-ul dvs, folosind cuvinte reprezentative pentru descrierea produsului care urmează să o faceți.
*
?
Textul review-ului, vorbiți la obiect, oferiți câte mai multe detalii.
*
1 2 3 4 5
?
Acordați o notă produsului (în funcție de caracteristici, raport preț/calitate, etc.): de la cinci stele, dacă sunteți foarte mulțumit, până la o stea, dacă sunteți foarte nemulțumit.
*
?
Codul de siguranță, necesar pentru a face distincție între oameni și programele informatice automate care răspândesc spam
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

DESCRIERE

Cu Hristos te intalnesti mai intai, in iad. Convorbiri despre disperare, cautare, durere si mantuire - Maica Siluana …a fost profesoară de filozofie în viaţa „de dinainte", fiind decăzută din treaptă, după ce a afirmat public că materia nu poate fi o formă superioară de organizare. A fost apoi paznic, bibliotecar în Galaţi si mai tot timpul supravegheată de Securitate („doar pentru a mai fi un dosar în plus", spune Maica). Apropiindu-se de Biserică, a fost atrasă de latura filantropică, umblând prin canale după aurolaci în numele asociaţiilor Sf. Macrina şi Sf. Stelian, din Bucureşti. Călugărită pe seama Mănăstirii Christiana, în prezent (2003, data interviului, n. red.) este stareţă la Mănăstirea Jitianu, de lângă Craiova. Maica Siluana Vlad bate acum şcolile, spitalele şi puşcăriile Olteniei, în căutare de suflete pe care să le poată salva… Fragmente din carte: Maica Siluana: Când ai gustat iadul în tine şi nu îl mai proiectezi pe ceilalţi, nu mai poţi să uiţi şi nu mai poţi să-L cauţi decât pe Dumnezeu şi cum uiţi să zici Doamne ajută-mă, Doamne miluieşte-mă, cum năpădeşte groaza aceea pe tine din nou şi o vezi în tine. Chiar când te uiţi la celălalt care face ceva rău, tot înlăuntrul tău o simţi. Pentru lumea secularizată în care trăim „iadul” este un cuvânt „de groază” care face parte mai degrabă din terminologia hollywoodiană, decât a vieţii reale. Pentru omul creştin însă, iadul este o realitate de la care, de multe ori, porneşte chiar viaţa noastră duhovnicească. Şi dacă pentru lumea secularizatã „iadul” este un capăt de drum, pentru lumea creştină iadul poate fi chiar începutul unui drum a cãrui continuare este, paradoxal, bucuria. Toată lumea ştie că bucuria este darul lui Dumnezeu, dar e paradoxal felul în care l-am dobândit, cum l-am primit, căci Dumnezeu îl dă tuturor şi ne cheamă pe toţi să-l luăm. A fost un moment în care am realizat că eu nu pot să fac nimic bun, că eu nu pot să fiu fericită, că orice aş face nu iese bine si că oricât m-aş strădui şi că oricât m-aş ambiţiona şi oricât m-aş ruga, sfârşesc prin a face ceva care mă întristează, care mă face să-mi fie ruşine, care mă face să mă simt stingherită, cel puţin în fata mea, dacă nu în faţa celorlalţi, unde să zicem că-mi făceam rost de o justificare. Eu m-am întors în biserică târziu după ce am trăit mult şi profund în această lume, gustând din toate durerile ei, din toate deznădejdile ei, dar şi din toate bunătăţile, frumuseţile câte puţin, cât am putut, dar din toate dimensiunile creaţiei omeneşti am gustat. Şi eram deja deznădăjduită că nu există bine. În momentul în care te întâlneşti cu tine, reacţionezi neaşteptat, fie în bine, fie în rău, în faţa celui mai mic eveniment exterior şi iar cazi în deznădejde pentru că nu poţi să trăieşti la nivelul discursului pe care l-ai consumat cu atâta admiraţie, plăcere, până a te identifica cu acel discurs. Când am intrat în biserică şi am văzut că fac acelaşi lucru, că iau putere de la Dumnezeu, înţelepciune de la Dumnezeu şi că repet aceleaşi căderi şi că ispita deznădejdii era la îndemâna mea la fel ca si înainte, atunci a murit în mine orice formă de pietism sau de evlavie emoţională. Ştiam că oricât ar fi de puternică trăirea bazată pe efervescenţa emoţională, într-un eveniment mai dur emoţiile zise rele, de fapt negative, mă vor răsturna. Şi atunci m-am ­aşezat în faţa lui Dumnezeu şi am zis: „Doamne, ajută-mă să înţeleg ce se întâmplă, de ce e aşa, ştiu că eşti Dumnezeu, ştiu că Te oferi nouă, ştiu că-mi dai tot harul, dar la gândul că ar trebui să postesc şi să fac mătănii şi să mă rog şi să stau în încordarea asta ca să obţin bucuria şi apoi să o pierd, întâlnindu-mă cu mine, nu am să pot, nu rezist, am stofa de om slab”. Şi atunci Dumnezeu mi-a vorbit o vreme, nu la ureche sau inimă, ci citind din Sfânta Scriptura am primit răspunsul, adică am auzit pentru prima dată cuvântul Lui: „Fără Mine nu puteţi face nimic”. Orice tentativă a mea de a face ceva se bazează pe o ideologie, pe o părere a mea, pe un sistem de gânduri şi credinţe ale mele, care sunt construite pe „eu pot”. Întâlnirea cu propriul sine Pr. Sabin Vodă: Pe părerea de sine. M. S.: Da. Şi când am înţeles că soluţia ar fi să renunţ la toate acestea, să renunţ la aceasta constructie, atunci a început chinul. Chinul omului de a intra în împărăţie este de fapt chinul lepădării de sine; şi lepădarea sa de sine este moarte, nu metaforă, şi iarăşi am văzut că nu pot şi am spus „Doamne, omoară-mă Tu, că eu nu pot să mor. Ajută-mă, Tu, te rog, iar când vezi că nu mă ţin de treabă, sileşte-mă”, cum zice părintele Sofronie într-o rugăciune de dimineaţă. Şi am trăit ceea ce, citind cândva, am văzut că se numeşte trecerea prin vămile văzduhului. Eu aveam o privire înduioşată în fata acestor texte mai ales când erau redate imagini cu draci care vin cu furca şi care erau aşa… Însă când am descoperit înlăuntrul meu aceşti draci si aceste furci care nu aveau coadă şi coarne… ci erau nişte puteri potrivnice atunci am înţeles cât de cumplite sunt acele vămi. Acum, cu adevărat, nu ştiu dacă le-am trecut sau nu, la orice coborâre dau de ele şi nu pare a fi o călătorie pe care ai terminat-o vreodată. Dar în momentul acela am văzut că eu nu pot face nimic bun şi am înţeles ce Dumnezeu bun avem. Un Dumnezeu care vrea să facă ceva bun cu mine, care mă iubeşte aşa cum sunt. Şi a venit bucuria că avem un asemenea Dumnezeu care ne iubeşte şi nu aşteaptă de la noi nicio performanţă, căci poruncile Lui nu sunt strigăte, „Haide, fă acuma că, dacă nu faci asta şi nu iei 10, nu te mai iubesc si nu te recompensez”. Nu, poruncile Lui sunt mâini întinse, putere întinsă către noi. O altă metodă concretă a lucrării minţii şi a sufletului nostru este aceea de a tăcea. Citisem la Părinţi că tăcerea este o cale către Dumnezeu. Şi orice începător care tace descoperă ce învălmăşeală de gânduri avem, ce neputinţă de a tăcea avem, câtă nevoie avem să fie gălăgie în noi, măcar muzică psaltică, dacă nu alt zgomot, numai şi numai să nu rămânem singuri cu noi. Aceasta este frica de propria noastră conştiinţă, ce ne mustră pe noi şi ne ceartă că nu am făcut bine. Pr. S. V.: Aici voiam să ajungem, Maică Siluana. Am putea noi să ne regăsim pe noi înşine, pentru că, prin tot ceea ce în primul rând am primit ca moştenire genetică şi nu numai genetică, ci şi de la părinţii noştri, toată încărcătura duhovnicească, apoi cultura în care ne-am format şi care este în mare parte secularizată, tot acest ansamblu de elemente, de realităţi s-au grefat pe existenţa noastră, pe trupul şi sufletul nostru. Noi, de unde mai ştim care suntem noi şi cum ne putem recunoaşte propriul sine? M. S.: În faţa lui Dumnezeu, în faţa Sfântului Potir, în faţa icoanei, ce ştiu este că asta nu sunt eu la început şi în această lepădare de mine descopăr prin rugăciune că, de fapt, e o nevoie de a fugi de mine aşa cum fug de un câine care ar vrea să mă muşte sau de cineva care vrea să îmi facă rău. Atâta timp cât eu neg, „nu sunt eu acela care m-am înfuriat adineauri, nu sunt eu cea care a minţit adineauri, nu sunt eu aceea căreia îi este frică, nu, nu, nu”, aceasta este o moştenire de la mama mea şi de la tatăl meu, de la comunismul pe care l-am trăit, de la şcoala la care m-am trudit. Nu pot spune: „Vezi, Doamne, sunt nevinovat“, pentru că toate acestea le-am învăţat împins de instinctul de supravieţuire şi de mentalităţile părinţilor. Nu. Acum singura mea şansă ca să ajung la mine este să îmi asum toate acestea şi să le fac ale mele. Pr. S. V.: Să zic că de fapt asta am devenit. M. S.: Exact. A mă lepăda de mine nu înseamnă a mă lepăda de cel ce sunt, de ce sunt acum, de trupul meu, de sinapsele mele, ci de a mi le însuşi ca Dumnezeu să le transforme. Şi zic: „Uite Doamne, uite ce gândesc eu, schimbă tu gândul acesta. Doamne, uite ce simt eu, sfinţeşte tu simţirea asta!” Nu-i spun lui Dumnezeu: „Ştii Doamne, noi nu mai avem grâu acela din care se făceau prescurile la început, făina aceasta e îmbunătăţită cu amelioratori şi Tie nu o să-ţi placă aşa că nu-Ti mai facem Liturghie, îţi cânt şi eu Aleluia şi am terminat”! Nu. Dumnezeu nu vrea asta, noi ne ducem cu ce avem, cu pâinea noastră şi o oferim şi cu adevărat (…) deci eu însămi pot să mă transform în ce vrea Dumnezeu să mă prefacă, din păcătos în sfânt sau din păcătos în om drept slăvitor, drept credincios, numai dacă îmi asum acestea, ce am primit de la părinţi, ei mi-au dat ce este mai bun şi eu trebuie să iau acest mai bun şi să dau lui Dumnezeu să-l facă bun cu adevărat. Pe noi ne doare lipsa bucuriei Pr. S. V.: Cred că aceasta este lucrarea cea mai grea, este ceea ce spunea Părintele Rafail, să ne recunoaştem: ”ăsta sunt, Doamne, ăsta sunt!” M. S.: Şi dacă nu ştiu ce să zic: „Doamne, nu ştiu cine sunt, uită-te la mine ce simt”. Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu şi această întoarcere este să mă dau pe mâna Lui cu păcatele mele, cu neputinţele mele — şi atunci vine ceva extraordinar. Pe măsură ce eu spun „Doamne, eu mint”, eu nu mai sunt mincinosul acela. Este uimitor, de abia acceptând ce sunt, eu mă detaşez; e o minune pe care şi oamenii din afara bisericii o pot pricepe, dacă sunt atenţi. Deci mintea omului e făcută de Dumnezeu în aşa fel, încât poate să se identifice cu ce trăieşte, simte, gândeşte sau să fie martor. Este atenţia aceea, este trezvia de care vorbesc Părinţii. Este darul lui Dumnezeu făcut omului. Deodată simt că nu sunt doar păcatul pe care l-am făcut, doar reuşita pe care am avut-o. Este o mişcare a duhului din noi despre care este greu să vorbeşti. Cum am ajuns eu acolo? Pe mine durerea m-a durut şi eu am renunţat la un moment dat la anestezie, mi-am dat seama că trebuie să fac ceva să nu mă doară şi atunci am început să ascult durerea: „Ce vrei de la mine, cine eşti?”. Pr. S. V.: Vă referiţi nu doar la durerea trupului, ci în special la durerea sufletului, a conştiinţei. M. S.: Durerea sufletului e, că nu am avut atunci nicio durere a trupului, durerile trupului au venit de-abia acum… Pr. S. V.: Cum putem noi anestezia o frământare, o durere a conştiinţei? M. S.: Cum o anesteziem? În primul rând îl acuzăm pe celălalt: „Am făcut prostia aceea pentru că tatăl meu a bătut-o pe mama sau pentru că şeful meu s-a uitat urât la mine etc.” Deci mai întâi mă justific pe mine sau acuz pe cineva. Aceasta este anestezia de bază când nu mai pot să fac un lucru. Sau mă desfiinţez înghiţind ceva, beau o ţuică, vin, fumez o ţigară, toate aceste substanţe lucrează de fapt la anestezierea mea, a durerii mele de a fi, pentru că durerea mea, mergând pe fir, am descoperit că este durerea că sunt. Mergând pe firul durerii, eu am învăţat de la ea să ajung la Dumnezeu. Acum eu spun, mărturisesc ca o realitate, că durerea omului este vocea lui Dumnezeu din om, este glasul lui Dumnezeu care a rămas în mine, este vocea lui Dumnezeu pe care nici o tehnică umană de anesteziere nu reuşeşte încă să o închidă, e glasul conştiinţei care străbate prin toate falsificările mele, prin toate construcţiile acestea ale egoului care mă despart de mine. Durerea strigă la mine: „Ştii, eu sunt aici, pe mine mă doare ce faci tu”. Mergând pe firul durerii am devenit un terapeut, ca să zic aşa, aceasta înainte de a-L cunoaşte pe Dumnezeu, şi am văzut că singura posibilitate să nu mori de durere este să o trăieşti, să o accepţi. Cu cât te împotriveşti şi te zbaţi mai mult, cu atât este mai chinuitoare, dar dacă zic doare-mă şi fă-ţi lucrarea şi sfârşeşte cu mine, apare o bucurie, este încetarea unei împotriviri şi trecerea la un alt nivel de conştiinţă. Conştiinţa te trezeşte, se lărgeşte, se adânceşte. Pr. S. V.: De ce nu avem răbdare să ducem până la capăt o durere? M. S.: Pentru că nu vrem, pentru că ne este frică. Pr. S. V.: De ce ne este frică? M. S.: Ne este frică că vom muri, ne e frică de moarte. Îmi amintesc că în faţa unei dureri am zis că „nu mai pot, crăp” şi mi-am zis: „crapă” şi s-a crăpat de ziuă. Deci a fost un răsărit ontologic în mine. După aceea, însă, mi-am dat seama că oamenii nu pot face ca mine, nu vor să facă ca mine, nu au răbdare, sunt prinşi în alte treburi şi atunci când am ajuns la Dumnezeu, primul lucru pe care Îl cer lui Dumnezeu este acesta - să mă înveţe cum să-i învăţ eu pe oameni să crape de durere, ca să ajungă la bucurie. Că nu poţi altfel. Şi am descoperit atunci că toată inteligenţa umană seculară este îndreptată în două direcţii: prima să anestezieze durerea, să ne scape de ea, să ne ofere surogate de bucurie. Pr. S. V.: Şi de existenţă. M. S.: Da, şi a doua – o inteligenţă care rămâne onestă cu sine… Pr. S. V.: Care duce spre gândul lui Dumnezeu. M. S.: Exact. Care spune de ce mă doare, unde mă duc. Trebuie să recunosc că şi inteligenta seculară, când pune întrebarea de ce şi se uită în sufletul omului, a început să vadă din ce în ce mai mult. E adevărat, pe calea ei, a ştiinţei, care vede, probează, măsoară, cântăreşte. Este uimitor totuşi ce au descoperit psihologii adâncurilor, apoi neurologii care acum au descoperit toate mecanismele fiziologice ale fiinţei umane de a fugi de întâlnirea cu propria sa conştiinţă. Acum se fotografiază neuro-transmiţătorii din creier cu tomograf, cu tot felul de tehnici din acestea moderne şi se vede care sunt hormonii plăcerii, cum funcţionează, unde se duc, ce mecanism avem să apelăm la producerea lor… Pr. S. V.: Sunt şi hormoni ai durerii sau puncte ale durerii, centre ale durerii? De fapt, ce ne doare pe noi când ne doare? M. S.: Pe noi ne doare lipsa bucuriei şi aceasta încă nu s-a descifrat, că bucuria este un sentiment pe care specialiştii nu ştiu unde să-l localizeze, să-l aplice. Dar avem centri ai dezgustului, avem centri de plăcere şi substanţa care ne produce plăcere în creier, cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul: „Fuga de durere şi alergarea după plăcere, aceasta este activitatea minţii, a minţii căzute”. Cunoscând aceste realităţi care vor fi pipăite în creierul meu, în fiinţa mea, mie mi se dărâmă eşafodajul iluziei că eu aş putea „dacă” şi nu mai pot să cred că este de vină tata pentru felul meu de a fi. Pr. S. V.: Pe de altă parte trebuie apoi să ne asumăm această responsabilitate a împreună lucrării cu Dumnezeu. M. S.: Despre un om care este gata să moară nu mai zici că îşi asumă responsabilitatea să-i pui tubul de oxigen la nas. Nu, ci pur şi simplu el trage din tub, el trage aer. Deci, când ajungi să vezi cât eşti de neputincios, cât eşti de structurat pentru neputinţă, zici: „Vino Doamne!”. Aici trebuie să ajungem, să conştientizăm cât suntem de neputincioşi, atunci nu te învaţă nimeni cum să te rogi, pur şi simplu ajungi acasă şi te rogi“. Pentru om, pentru omul căzut, întâlnirea cu Dumnezeu se realizează în anumite condiţii, după ce omul parcurge un anumit drum. Un drum de­loc uşor, deoarece este un drum prin propriile sale neputinţe, prin iadul sufletului său. Este o coborâre în iadul său. La capătul lui aşteaptă însă Hristos, învierea şi înălţarea. Talanţii mei sunt toate aceste defecte, toată această moştenire, această drojdie a paharului vieţii care a ajuns la mine; paha­rul drojdiei păcatelor, a păcatului dinăuntru dobândit ca neputinţă a firii de la părinţi, şi păcatul provenit din afară prin învăţarea deprinderilor păcătoase. Drojdia aceasta trebuie dată lui Dumnezeu să o transforme în vin curat. Presiunea aceasta, şi dinăuntru, şi din afară, a făcut ca sângele meu, ca viaţa mea să fie încărcată de mizerie şi în clipa în care zic „Doamne eu nu pot să fac nimic", trăirea acestei convingeri este rugăciunea, începutul rugăciunii. Aceasta este coborâ­rea în iadul din mine, conştientizarea totalei neputinţe şi a suferinţei pe care ne-o produce iluzia că aş putea să fac ceva fără Dumnezeu. Sau să fac ceva eu, de genul „Doamne, stai aşa că mai întâi mă las de fumat şi apoi vin la biserică". Aici este iluzia egoului, în care ne duce egoul, care nu se îndură să renunţe la plăcerile acelea cu care înlocuieşte setea mea de bucurie. Pr. S. V.: Maică Siluana aţi spus să coborâm cu mintea în iadul nostru, dar ce facem după ce ajungem să ne recunoaştem şi să ne vedem iadul nostru, ce este de făcut mai departe? M. S.: Nu mai trebuie să facem nimic... deci toată „facerea" noastră este să pătrun­dem acolo, că mai departe face Dumnezeu. El acolo ne aşteaptă. Şi uitaţi-vă la oameni când spun sau uitaţi-vă la noi când spunem, când vedem la un moment dat ceva uluitor sau a apărut ceva straniu în faţa noastră şi rămânem muţi în faţa acestei vederi şi zi­cem: „Doamne". Deci această muţenie în faţa unei realităţi scandaloase sau minunate este începutul rugăciunii. Nu trebuie să fac nimic după ce am ajuns în iad, pentru că aceasta ar însemna că încă mai trăiesc cu iluzia că eu aş putea să ies de acolo doar cu puterile mele, că îi dau eu ceva dracului să-mi deschidă poarta. Nu există aşa ceva, din iadul meu nu mă poate scoate decât Hristos… CUPRINS: „Dosarele maicii Siluana” de Razvan Bucuroiu O pogorâre la iad Intre durere şi dragoste La capătul durerii e Dumnezeu In căutarea aproapelui pierdut Cauza durerii omului este chiar iubirea lui Dumnezeu

RECENZII

Spune-ne opinia ta despre acest produs! scrie o recenzie
Created in 0.0208 sec
Acest site folosește cookie-uri pentru a permite plasarea de comenzi online, precum și pentru analiza traficului și a preferințelor vizitatorilor. Vă rugăm să alocați timpul necesar pentru a citi și a înțelege Politica de Cookie, Politica de Confidențialitate și Clauze și Condiții. Utilizarea în continuare a site-ului implică acceptarea acestor politici, clauze și condiții.