Un rau pornit din Eden

Un rau pornit din Eden
ISBN: 973-50-1701-9
Editura:
Anul publicării: 2012
Pagini: 188
Preț: 24,00 lei
Disponibilitate: în stoc furnizor - in stoc

DESCRIERE

Un rau pornit din Eden. Codul genetic, calculatorul si evolutia speciilor …pentru Richard Dawkins evolutia seamana cu "raul pornit din Eden" despre care vorbeste Biblia, un rau al informatiei purtate de ADN, in curgerea caruia genele se unesc, concureaza si uneori se separa, formand specii noi. Pornind de la analogia intre mecanismele genetice si calculator, ideea centrala a cartii este ca omul functioneaza ca "o masina de supravietuire", programata astfel incat genele sa se perpetueze. Acest model informatic ii permite lui Dawkins sa abordeze problemele fundamentale din biologie: cum a explodat "bomba replicatiei" numita viata; cum au evoluat speciile si care e cauza diversitatii lor; de ce copacii din paduri sunt inalti, desi e mai economic sa fie scunzi; de ce mostenim genele unor maladii fatale; cum a fost primul om. Autor a numeroase carti de mare rasunet si influenta (intre care Ceasornicarul orb), Richard Dawkins, in prezent profesor la Oxford, este unul dintre cei mai cunoscuti biologi contemporani. …………….. …cartea este şi un veritabil tratat de filosofie evoluţionistă. Faptul că oamenii au evoluat din maimuţă, şi că în timpul acestui proces au trecut prin perioade intermediare, este un lucru cunoscut şi reprezintă o viziune destul de simplistă asupra darwinismului. De fapt, Richard Dawkins, un anticreaţionist declarat, ne indică o serie de principii care au stat la baza crearii lumii în care trăim. Principii care sunt formulate cu un cinism crunt dar şi cu o onestitate debordantă. Astfel aflăm că "natura nu este crudă, ci doar nemilos de indiferentă". Faptul că viespea săpătoare îşi depune larvele în omidă şi că aceste larve îşi devorează treptat gazda paralizată, astfel încât prada ştie că este mâncată de vie, este doar un fapt divers în natură. Ţipătul unei gazele doborâte de panteră este mut în savana africană şi nu impresionează pe nimeni, ci eventual pe turiştii care iau parte la un safari. În natură naşterea şi moartea nu sunt momente dramatice, ci sunt doar două elemente inevitabile ale perpetuării genelor care duc în final la supravieţuirea ADN-ului. Însăşi supravieţuirea şi perpetuarea genelor umane nu a parcurs un drum spectaculos sau plin de dramatism. Din contră, procesul a fost unul subtil care s-a desfăsurat încet; trecerea prin diferitele stadii ale evoluţiei făcându-se pe nesimţite. Şi uite aşa a apărut omul modern, cel de azi, prea ocupat pentru a se mai gândi la trecut şi care îşi uită părinţii şi bunicii. Căci Dawkins ne invaţă un lucru: indiferent de felul de a fi a strămoşilor noştrii, proşti sau deştepţi, puternici sau slabi, ori înalţi sau scunzi, albi, negri sau galbeni, ei sunt totuşi cei care au supravieţuit greutăţilor vieţii şi s-au înmulţit. De fapt ei reprezintă, în natură, minoritatea care a apucat să trăiască şi următoarea zi şi tot aşa, reuşind să perpetueze specia, transmiţându-şi valoroasele gene mai departe. Cu toţii suntem rezultatul reuşitei strămoşilor noştrii, îndepărtaţi în timp sau recenţi. În acest context autorul are o replică inspirată: "Această minusculă minoritate a unei minorităţi, această elită reproductivă, este ceea ce viitoarele generaţii vor putea considera ancestral sau ancestor. Strămoşii sunt rari, descendenţii sunt obişnuiţi." Natura nu face favoruri nimănui. Puţini sunt cei care ajung la maturitate, indiferent de specia din care fac parte, căzând cu toţii victime ale bolilor, condiţiilor meteorologice aspre, prădătorilor sau pur şi simplu ghinionului de a face un pas greşit şi de a cădea în prăpastie. Chiar şi acest biet ghinionist, dacă nu a reuşit să se inmulţească şi să-şi asigure perpetuarea propriului ADN, indiferent cât de valoros ar fi putut să fie bagajul său genetic, nu poate fi considerat strămoş. Cu toate acestea nimeni nu garantează reuşita în lupta pentru supravieţuire a noilor generaţii care au mostenit genele valoroase. Procesul de decantare şi de trecere prin sita evoluţiei continuă la infinit (sperăm !) cu scopul de a crea indivizii cei mai înzestraţi şi cei mai capabili de a face sex. Lucru care nu este atât de uşor pe cât pare la prima vedere. Dawkins propune teoria conform căreia genele care s-au transmis de la o generaţie la alta sunt acelea care au fost alese de partenerii sexuali din cadrul aceleiaşi specii (excepţie făcând bineînţeles speciile de vieţuitoare care nu au nevoie de un partener pentru a se înmulţi). Principiul e simplu în esenţa sa, în sensul că indiferent cât de puternic şi fioros este un urs, dacă aceste doua elemente care îl caracterizează (puterea şi cruzimea) nu l-ar fi ajutat să-şi găsească şi să-şi convingă o parteneră să facă sex, atunci genele sale ar fi dispărut. Indiferent cât de coloraţi sunt păunii, sau cât de lungi au cozile păsările paradisului, sau cât de frumos cântă vrăbiuţele, dacă aceste elemente nu ar fi atras parteneri care să aprecieze caracteristicile lor, genele care poartă aceste informaţii ar fi dispărut. Avem insă de a face cu două probleme. Ori ar fi dispărut ca specie, ori ar fi supravieţuit doar acei indivizi care ar fi fost acceptaţi de parteneri sexuali chiar dacă nu erau fie puternici sau frumos coloraţi ori buni cântăreţi. Concluzia este că, în ciuda faptului că ai supravieţuit vicisitudinilor vieţii datorită unor talente personale, dacă insă nu este nimeni care să aprecieze acest lucru şi să-şi dorească să transmită mai departe informaţia genetică, atunci rişti să rămâi la coada clasamentului în ceea ce priveste dreptul de a devenii strămoş. Aici autorul aduce în prim plan un alt element mai mult decât interesant din punct de vedere al perpetuării speciei. Este vorba de raportul între sexe, care în natură este în mod obisnuit de 50:50. Problema este însă complexă, aşa cum avea să observe însuşi Charles Darwin, care mărturisea: "Mă gândeam de multă vreme că, din moment ce o tendinţă de a produce cele două sexe în numar egal a fost avantajoasă pentru o specie, ea era rezultatul acţiunii selecţiei naturale, dar acum văd că întreaga problemă este atât de complicată, încât este mai bine să lăsăm soluţia pentru viitor." Dawkins, în capitolul Funcţia de utilitate a divinităţii, abordează tocmai această problemă întâmpinată de Darwin care nu înţelegea lipsa de echitate observată în natură, echitate evidenţiată de adepţii teoriei creaţioniste care afirmau că totul se compensează, nimeni nu are de câştigat în defavoarea celuilalt. Raportul între sexe nu face nici el excepţie. Cu toate că am arătat că în general acest raport între masculi şi femele este de fifty-fifty, cum se explică atunci lipsa de echilibru şi economie a resurselor când vine vorba, de exemplu, de monopolul unei minorităţi a masculilor asupra femelelor, creând asfel sistemul haremului în sălbăticie. Fără să alunecăm către o direcţie sexistă, şi fără să împărţim cititorii în misogini şi misandrii, vă invit să vedem exemplul dat de autor. În urma cercetărilor asupra populaţiei de elefanţi de mare s-a descoperit că doar un procent de 4% dintre masculi realizează 88% din totalul împerecherilor, lucru injust fată de cei 96% de masculi celibatari, care pe deasupra mai consumă şi mai mult de jumătate din resursele de hrană ale populaţiei. Acesti "masculi frustraţi" nu fac decât să "aştepte ocazia de a înlocui pe unul din cei 4% norocoşi stăpâni ai haremului". Raportat la principiul perpetuării genelor acest lucru este explicabil prin Funcţia de Utilitate darwinistă şi anume aceea a maximizării supravieţuirii ADN-ului. Căci pană la urmă despre asta este vorba: supravieţuirea strămoşilor care să dea naştere noilor generaţii, indiferent cine are de pătimit. Natura nu face concesii nimănui, nu suferă la moartea nici unei insecte zdrobite de ştergătoarele de parbriz sau a iepurelui vânat de vulpe. Totul ţine de maximizarea supravieţuirii ADN-ului. Râul din titlul cărţii este, după cum notează biologul Dawkins "un râu de ADN (acid dezoxiribonucleic), care curge prin timp, nu prin spaţiu. Este un râu de informaţie, nu unul din oase sau ţesuturi: un fluviu de instrucţiuni abstracte pentru construirea corpurilor, nu un râu de corpuri solide." Cartea se termină foarte provocator, cu istoria bombei replicaţiei, o perspectivă science-fiction asupra posibilităţii apariţiei şi dezvoltării vieţii. Este foarte originală şi pot să zic că îmi place. Totuşi are o mare problemă, practic apariţia spontană a vieţii (a entităţilor autoreplicative) pentru care în prezent nu există vreo dovadă – „viaţa a călărit pe cristale”. CUPRINS: Prefaţă 1.Râul digital 2.Întreaga Africa şi progeniturile ei 3.Fa binele pe ascuns 4.Functia utilitara a Divinitatii 5.Bomba replicatiei Bibliografie şi lecturi suplimentare

REVIEW-URI

Scrie un review și spune-ne opinia ta despre acest produs scrie un review
Created in 0.0589 sec