Steaua fara nume - Vasile Lovinescu

Steaua fara nume - Vasile Lovinescu
Editura:
Anul publicării: 2012
Pagini: 124
Preț: 15,00 lei
Disponibilitate: în stoc - in stoc

DESCRIERE

Steaua fara nume - Vasile Lovinescu "Steaua sus rasare" este formula incipienta a unei categorii de colinde in care ni se arata cei trei Crai de la Rasarit calauziti de o stea tainica spre ieslea de la Betleem. Daca aceasta stea a avut un reflex vizibil intr-o cometa sau o Nova vizibila in plina zi, nu se poate sti. Contemporanii nu ne-au lasat nici o stire despre un eveniment astronomic exceptional in jurul datei la care este presupus ca s-a nascut Hristos. De fapt, lucrul are o importanta secundara. Semnul este inainte de toate spiritual, firesc este sa-l situam la hotarele dintre planul subtil si anumite categorii privilegiate ale lumii materiale, inaccesibile simturilor generalitatii neamului omenesc obisnuit. Acest hotar, aceasta limita este perceptibila numai in starea de gratie a unei comunitati spirituale careia steaua i-a fost cheie de bolta, punctul in care toate razele se inmanunchiaza. Ca uneori e identificata cu o cometa e, mai intai, din motivul ca acest astru vesteste evenimente exceptionale si pentru ca in iconografie si colinde steaua isi trimite o raza in jos, pe verticala, in staulul de la Betleem, in momentul cand se opreste deasupra lui; nu are nimic de-a face cu o coada de cometa; in realitate e Avatarana. Hotar si parleaz intre lumi, steaua nativitatii are o natura duala. René Guénon mentioneaza ca steaua Magilor este numita steaua lui Solomon, care si el in timpul sau a fost un Rege Mag. Prin urmare, steaua are sase colturi, numarul Macrocosmosului si, in adevar, coborarea Avatarului e un eveniment macrocosmic. E reprezentata prin intrepatrunderea triunghiului de foc cu triunghiul de apa. In misterul christic steaua e un semn al celor doua naturi ale lui Hristos, intr-o singura ipostaza. De aceea e o taina mare, de aceea lumineaza si adevereaza. Steaua, la limita care uneste si desparte in IIsus Hristos pe Adevaratul Dumnezeu de Adevaratul Om, e chintesenta tainei christice. Inmanunchiaza asteptarile neamului omenesc intr-un punct de unde le exalteaza la Ceruri, de unde se reintorc transmutate de binecuvantari, tot prin acelasi gatlej de clepsidra. Prin aceasta poarta stramta se efectueaza translatiunea de la Pamant spre Slavi a fenomenului cantat de Ingeri, "Gloria in excelsis Deo et in Terra Pax hominibus bonae voluntatis", mai precis si mai inainte de toate, comunitatii acelora in stare sa vada steaua si sa-i descifreze semnificatia. O parafrazare a versetului evanghelic este formula hermetica "Ascendit a Terra in Coelum, iterumque descendit in Terram et recipit vim superiorum et inferiorum". Vom vedea ca in colindele noastre se indica, nu se poate mai bine, aceasta exaltatiune si acest pogoramant nu numai a cantecului ingeresc, dar si a pruncului divin, ceea ce nu se gaseste in nici o traditie eclesiala… ………………………. SUNT LACRIMAE RERUM A încerca să vorbeşti despre lacrimi pricinuieşte adevărată inhibiţie, căci te pândesc la colţ impudenţa si oftatul lăutăresc. Te codeşti să păşeşti pe mâzga sentimentală pe care sigur îţi va aluneca piciorul; rişti să nu fii înţeles, cu toate precauţiile pe care le iei. E un subiect mânjit de o umanitate fleşcăita. Aşa cum e inţeleasă acum, lacrima a devenit un simbol inversat. Nu mai refractează azurul, e o băşică ce se urcă la suprafaţa borborosului ca ochiul unei broaşte. Astăzi merge mână în mână şi face bună tovărăşie cu neruşinarea şi vaicăreala. Dostoievski spune despre Fiodor Karamazov, matca tuturor răutăţilor, în romanul ce-i poartă numele, că era rău şi sentimental şi că plângea uşor. Vom încerca să recuperăm câteva aspecte pozitive despre lacrimi, risipite în dezolaţiunea vârstei negre. Subiectul este fireşte inepuizabil, necesitând exemplificări fără prea mare suită logică, dar proliferând unele din altele. Ne conformăm adagiului iniţiatic care cere ; „rassemblez ce qui est epars". In eonii puri ai umanităţii, plânsul era o tehnică a entuziasmului care suscita en theon en umori, un zeu în noi, după hermeneutica pe care o dă Platon acestui termen strict iniţiatic, cu toate aparenţele contrare ; în adevăr, in vremurile noastre, entuziasm a devenit sinonim cu diletantism, cu secăturism chiar. Lacrima se homologa cu unul din cei doi termeni care susţin şi primenesc Universul, solve şi coagula, producându-1 şi resorbindu-1 prin fluxul şi refluxul unei forţe duale neostoite. Lacrima era riguros complementară cu cristalul, pe care îl coagula prin acelaşi proces calitativ care transforma picătura de rouă cerească în perlă, în pântecul scoicii. Dovada celor afirmate o avem în faptul că, pe vremuri, acei ce nu posedau iniţierea în entuziasm, adică masa compactă a omenirii, nu îndrăzneau să plângă un mort, ci dădeau delegaţie bocitoarelor, tehniciene ale lacrimei. Işi transmiteau ştiinţa din generaţie în generaţie; vedem pe basoreliefurile egiptene şi în satele noastre de munte ferite de civilizaţie. Vitoria Lipan le tocmeşte ca să jelească cu lacrimi reînvietoare trupul asasinat al soţului ei. Secolul nostru le declară mercenare; dar nu e mercenar şi preotul, care şi el oficiază moartea unui zeu... Strigătele lor cad de sus, cum le spune Jiinger, „plângeri ritmate de iniţiaţi" iar undele aerului sunt vânturate de nişte zâne ale profeţiilor... CUPRINS: Bio-Bibliografie şi notă editorială Steaua fără Nume Sunt lacrimae rerum Quo modo caecidisti de caelo, Lucifer ? Exemple de pitagorism în Divina Comedie Comentariu la F. Bacon — De Sapientia Veterum Arcadia restituta . Seydna Alkhidr Comentariu sumar al unei formule Enigme Shakespeariene Secţiunile Transversale Nedumeriri Scrisoare despre orbi şi orbeţi

REVIEW-URI

Scrie un review și spune-ne opinia ta despre acest produs scrie un review
Created in 0.0345 sec