Nevointa cunoasterii lui Dumnezeu

Nevointa cunoasterii lui Dumnezeu
Autor:
Editura:
Anul publicării: 2013
Pagini: 348
Preț: 35,00 lei
Disponibilitate: stoc indisponibil - stoc 0

DESCRIERE

Nevointa cunoasterii lui Dumnezeu - Arhimandritul Sofronie Fragmente din carte: …oprind pe împreună-nevoitorul său de la atracţia către „experienţele mistice" caracteristice nevoinţei apusene părintele Sofronie aşează în el temeiul sigur al lucrării duhovniceşti: „începutul vieţii duhovniceşti - este începutul luptei cu patimile. A birui patimile este lucrarea cea mai grea. Această biruinţă este cea mai mare dintre toate. Nepătimirea stă mai presus decât darul facerii de minuni. Patimile se biruiesc printr'o lungă, încrâncenată, grea şi neîntreruptă luptă, zi şi noapte, cu împreună-lucrarea harului. Lupta cea dreaptă cu patimile ne-o învaţă Sfinţii Părinţi. …începând cu ce ar părea sfaturi neînsemnate, părintele Sofronie, treptat şi neobservat, iniţiază pe Balfour către înţelesuri mai înalte ale nevoinţei dreptslăvitoare. Intr'un grai accesibil începătorului el lămureşte ce anume este harul pomenirii morţii, ce înseamnă a te ruga cu mintea curată, cum să-ţi ţii mintea în inimă (şi, în parte, ce este o „inimă duhovnicească"), lămureşte ştiinţa ascultării faţă de Stareţ. Insoţind pe cel căruia îi scria în înaintarea sa, părintele Sofronie îl aduce în sfârşit către ceea ce s'ar putea numi, în esenţă, culmea lucrării minţii-inimii: „Ţine-ţi mintea în iad, şi nu deznădăjdui". In aceste puţine cuvinte, spuse cuviosului Siluan de catre Domnul, se cuprinde esenta tututor nazuintelor nevoitorului dreptslăvitor. Ele oglindesc calea lui Hristos însuşi, Care este Dumnezeul smereniei. El s'au deşertat pre sine, chip de rob luând... s'au smerit pre sine, ascultătoriu fâcându-se până la moarte, iar moarte de Cruce (Filip. 2: 7- 8). El „s'au pogorît până în cele mai de jos laturi ale pământului", mai nainte de a se sui „mai presus de toate ceriurile" (cf. Ef. 4: 9-10). Aşa şi pentru toţi care au urmat lui Hristos, calea către cer trece prin iad. „Adevăratul nevoitor al lui Hristos, pentru a se izbăvi de iad, face iad din viaţa aceasta, şi în cugetul său necontenit se pogoară în iad, pe cât îl lasă puterile de a o face". Astfel, atingând ultimele adâncuri ale smereniei la care poate ajunge, omul „se mută din moarte la viaţă" (cf. Io. 5: 24). Experienţa vie a acestei „vieţi" a Neînseratei Zile, descrisă în scrisori, este, după predania drept-slăvitoare, ultima culme a Vederii lui Dumnezeu - atunci când omul întreg se adânceşte în Dumnezeu şi Lumina cea Nefacută umple întreaga sa fiinţă: şi duhul, şi sufletul, şi până şi trupul. Dragostea, de acum nepământească, cuprinde în întregime sufletul şi înclină omul spre rugăciunea pentru întreaga lume, pentru toţi oamenii, pentru întreg Adamul. Despre taina suferinţelor omeneşti Omul, preschimbat de harul Duhului Sfânt, altfel înţelege toate evenimentele ce îl ajung pe calea vieţii. în fiecare fenomen el începe să recunoască buna Pronie a lui Dumnezeu care îl duce către singurul şi ultimul ţel - mântuirea. Toată manifestarea voii lui Dumnezeu, cu oricâte dureri s'ar împleti ea, o primeşte cu conştiinţa că Dumnezeu poartă grijă de zidirea Sa ca un Tată şi face totul din dragoste, spre binele şi mântuirea omului. Balfour, devenind orthodox, rămânea nedumerit de multele dureri care îl ajungeau şi de tot felul de încercări. Numai mulţumită înţelepciunii duhovniceşti a împreună-nevoitorului său, părintele Sofronie, a putut desluşi în ele un înţeles adânc: „Toţi Sfinţii noştri Părinţi ne învaţă - scrie părintele Sofronie - că scârbele sânt pecetea alegerii de către Dumnezeu. Scârbele, Domnul le trimite fiilor Săi, pe care îi primeşte şi de care se grijeşte, aşa cum nici o mamă nu se grijeşte de pruncul său..." Părintele Sofronie avea din destul darul deosebirii spre a înţelege că, pentru Balfour, dobândirea harului încă nu devenise singurul „care trebuieşte" (cf. Lc. 10: 42), cu alte cuvinte, ţelul pentru care creştinul este gata a se da nevoinţei grele a lepădării de sine, legată de multe dureri. Inaintea lui Balfour se aşternea drumul încă lung şi nu uşor către cunoaşterea fiinţială a adevărului creştin - cu cât mai aproape este omul de Dumnezeu, cu cât mai puternică dragostea lui pentru Hristos, cu atât mai aspre şi mai adânci durerile lui, cu atât mai mari încercările. Tocmai pe această cale îl însufla părintele Sofronie în scrisorile sale: „Lucrul bărbaţilor duhovniceşti este a mulţămi lui Dumnezeu pentru putinţa, mai inainte lăsată nouă, de a ne da de bunăvoie necazurilor pentru numele Lui, pentru a împlini poruncile Lui; a slavoslovi nesfârşita înţelepciune a lui Dumnezeu, Care ne-a făurit împrejurări priincioase acestei suferinţe de bunăvoie. (Cineva spunea că îngerii ne zavistuiesc, fiind lipsiţi de această putinţă.) Numai în acest chip putem arăta dragostea noastră înţelegătoare pentru Dumnezeu; numai pe această cale poate omul să se facă prieten lui Dumnezeu, frate lui Hristos, să dobândească desăvârşita mântuire - îndumnezeirea în Hristos" . Urmând paşilor Mântuitorului, omul treptat pătrunde în înţelesul cuvintelor tainice ale lui Hristos, care mai nainte însemnau fiecărui creştin: Strâmtă este poarta şi îngustă calea ce duce la viaţă, şi puţini sânt carii află pre ea (Mt. 7: 14). Oare nu de aceea le-a înţeles Apostolul Petru, care mai nainte a vestit în Epistola sa că noi, creştinii, sântem chemaţi de Dumnezeu nu la altceva decât la suferinţe (1 Pt. 2: 21)? Trăind din propria experienţă adevărul cuvintelor apostolului, părintele Sofronie scrie: „Creştinul niciodată nu va putea atinge nici dragostea pentru Dumnezeu, nici adevărata dragoste pentru om, de nu va trăi cu adevărat multe şi grele dureri. Harul vine numai în sufletul care a suferit până la capat. Nu puţine pagini a consacrat esenţei mântuitoare a suferinţei în scrisorile sale. Ca expresie a preabunei iubiri a Făcătorului, suferinţele preschimbă omul, asemănându-1 Fiului celui Unul-născut, Care însuşi a suferit până la moarte. De aceea, precum scrie părintele Sofronie, „voia lui Dumnezeu nu arareori duce la Golgota" . In scrisori, drept îndemn de a răbda suferinţele părintele pomeneşte povestea unui oarecare pustnic athonit, care mai târziu devenise renumit. Deşertat până la capăt prin suferinţe, el voia să-şi părăsească pustia şi să-şi schimbe chipul vieţuirii. Atunci i s'a arătat în vis Domnul, răstignit pe Cruce, şi i-a zis: „De pe Cruce nu te pogori, alţii te iau". Iar aceste cuvinte Domnul le-a repetat de trei ori. Şi apoi vedenia s'a sfârşit. Cu deosebită teamă a atins părintele Sofronie la început tema părăsirii de către Dumnezeu, căreia i-a dat atât de multă atenţie în cărţile următoare. Când nevoitorul se întăreşte în dragostea sa pentru Dumnezeu, atunci începe una din cele mai grele încercari: Dumnezeu pare să-1 părăsească. Aceasta se întâmplă nevoitorilor celor mai puternici şi mai întariti in dragostea lor pentru Dumnezeu: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate. Cu toate acestea ne este greu de trăit. In realitate a trăi creştineşte este cu neputinţă. Creştineşte se poate muri mii de morţi în fiecare zi. Trebuie necontenit pierzi sufletul în această lume, pururea moartea Domnului lisus purtând, pentru ca şi viaţa Lui să se arate întru noi. Rezultă că, în măsura în care „trăim” în lumea aceasta, în aceeaşi măsură suntem „morţi” lui Dumnezeu. Dar rămâne inca starea cumplită a părăsirii de către Dumnezeu. De-acuma omul 'nu are viaţă' în această lume, adica nu poate trăi prin această lume; amintirea unei alte lumi, dumnezeieşti, îl atrage 'acolo', însă în ciuda acestui fapt întunerecul împresoară sufletul. Din lipsa sa de experienţă Balfour asemăna această părăsire de către Dumnezeu, trăită de părintele Sofronie, cu ”noaptea mistică” a lui Ioan al Crucii. Necunoscând încă destul de adânc predania dreptslăvitoare, Balfour nu ştia câ învăţătura despre părăsirea lui Dumnezeu este parte integrantă a predaniei nevoinţei Răsăritului Orthodox. Despre părăsirea de către Dumnezeu au scris cei mai mari nevoitori - Antonie cel Mare, Isaac Şirul, Macarie cel Mare, Maxim Mărturisitorul, Siluan Athonitul şi mulţi alţii, a căror moştenitor duhovnicesc a fost şi părintele Sofronie. Incercând să pătrundă în esenţa suferinţei, părintele Sofronie scrie: „Când durerile tot crescânde ale sufletului meu ajunseseră, precum părea, la culmea lor, atunci nu prin judecaţi abstracte, filosofice, ci printr'un simţământ al inimii viu şi adânc am cunoscut valoarea sufletului omenesc, am cunoscut că este mai de preţ decât lumea întreagă. Suferinţele aduc un rod atât de măreţ, încât, dacă am fi noi ceva mai înţelegători, nu am dori nicicum a ne ”pogorî de pe cruce”." Experienţa athonită a părăsirii de către Dumnezeu a fost primul pas spre a se descoperi părintelui Sofronie preamăreaţa taină a suferinţelor omeneşti. In ultima sa carte părintele Sofronie scrie: „Când Dumnezeu vede că de acum nimic în toată lumea nu mai poate din nou să smulgă sufletul de la Dragostea Sa (cf. Rom. 8: 35-39), atunci începe o perioadă a încercărilor, este drept, grele, dar fară de care ar rămâne necunoscute adâncurile chipurilor Fiinţării zidite şi nezidite. 'Aspră' este această încercare: o sabie nevăzută te taie de la iubitul Dumnezeu, de la cea neapusă a Sa Lumină. Omul se află lovit de moarte în toate planurile fiinţării sale. Nimic nu poate înţelege: unde este pricina faptului că acea 'unire a dragostei', care păruse finală într'o rugăciune asemenea celei din Ghethsimani, s'a preschimbat în iadul părăsirii de către Dumnezeu? Răspunsul acestei nedumeriri îl aflăm în al doisprezecelea capitol al Epistolei către Evrei, mai cu seamă stihurile 26-29. Dar mai nainte şi mai presus de toate avem 'pildă' pe însuşi Hristos: pe Golgota, pironit pe Cruce, El a întrebat pe Tatăl: 'Căci M'ai părăsit?' - şi îndată: 'Săvârşitu- s'a; şi plecând capul, şi-au dat duhul' (Mt. 27: 46; Io. 19: 30). Şi astfel ne este descoperită Taina Dragostei lui Dumnezeu: deplinătatea deşertării premerge deplinătăţii desăvârşirii." CUPRINS ÎNAINTE CUVÂNTARE Partea întâi. DUMNEZEIASCA CHEMARE Scrisoarea l : IEŞIREA DIN CATOLICISM Scrisoarea a 2-a: ÎN PRIDVORUL DREPTEI-SLĂVIRI Scrisoarea a 3-a: ÎNDOIELI Partea a doua. PRIMIREA ORTODOXIEI Scrisoarea a 4-a: NOUL ÎNCEPUT Scrisoarea a 5-a: CALEA DE CRUCE A ORTODOXIEI Scrisoarea a 6-a: DESPRE TEMEIURILE VIEŢII DUHOVNICEŞTI Scrisoarea a 7-a: ŞTIINŢA ASCULTĂRII Scrisoarea a 8-a: LUCRAREA MINŢII Scrisoarea a 9-a: MONAHISMUL ŞI DUREREA MAMEI Scrisoarea a 10-a: AJUNUL TUNDERII Scrisoarea a 11-a: DESPRE STAREŢUL SILUAN Scrisoarea a 12-a: POCĂINŢA - TEMEIUL LUCRĂRII DUHOVNICEŞTI Scrisoarea a 13-a: SPORIREA DUHOVNICEASCĂ Scrisoarea a 14-a: DRAGOSTEA CA ŢEL AL NEVOINŢEI Partea a treia. ÎNCERCĂRI Scrisoarea a 15~a: NECAZURILE - SEMNUL DUMNEZEIEŞTII ALEGERI Scrisoarea a 16-a: DESPRE FAMILIE Scrisoarea a 17-a: TUNDEREA Scrisoarea a 18-a: O ISPITĂ TRĂITĂ Scrisoarea a 19-a: VIAŢA CREŞTINĂ ESTE NEVOINŢĂ Scrisoarea a 20-a: HOTĂRÂREA STAREŢULUI SILUAN Scrisoarea a 21-a: NEVOINŢA DRAGOSTEI LUI HRISTOS Scrisoarea a 22-a: DESPRE VIAŢĂ, MOARTE ŞI VECINICIE Partea a patra. RUPTURA Scrisoarea a 23-a: „FIE SĂ TRĂIASCĂ DUPĂ SINE" Scrisoarea a 24-a: VOIA LUI DUMNEZEU CE DUCE LA GOLGOTA Scrisoarea a 25-a: DESPRE ADEVĂRATUL MONAHISM Partea a cincea. ÎN AFARA BISERICII Scrisoarea a 26-a: PENTRU PACEA ÎNTREGII LUMI Scrisoarea a 27-a: DESPRE LIBERTATEA SUFLETULUI ŞI CĂTUŞELE BISERICEŞTI Scrisoarea a 28-a: DESPRE CONŞTIINTA DOGMATICĂ DREPT SLĂVITOARE Scrisoarea a 29-a: CRUCEA LUI HRISTOS Epilog Scrisoarea a 30-a: DUMNEZEU DRAGOSTE ESTE Anexa I DIN SCRISORILE PĂRINTELUI SOFRONIE 1. DESPRE ASCULTARE ÎN LIPSA DUHOVNICULUI 2. DESPRE HAR ŞI DESPRE CELE SUFLETEŞTI-DUHOVNICEŞTI 3. DESPRE DUMNEZEIESCUL HAR Şl LIBERTATEA OMULUI 4. DESPRE POCĂINŢĂ 5. DESPRE CUM TREBUIE SĂ NE NEVOIM CU MINTEA 6. DESPRE ÎNSEMNĂTATEA MINUNII 7. DESPRE DUMNEZEIASCA ÎNTRUPARE Anexa II DIN SCRISORILE LUI D. BALFOUR 1. DUHOVNICUL NU ESTE UN ORACOL 2. DE SINE ÎNSUŞI 3. DESPRE IOAN AL CRUCII 4. ÎNDRĂZNEŞTE! 5. ANII ATEISMULUI 6. TREZIREA 7. ÎNCEPĂTORUL

REVIEW-URI

Scrie un review și spune-ne opinia ta despre acest produs scrie un review
Created in 0.0629 sec