Creanga si creanga de aur

Creanga si creanga de aur
ISBN: 973-97811-1-X
Editura:
Anul publicării: 2011
Pagini: 390
Preț: 35,00 lei
Disponibilitate: stoc indisponibil - stoc 0

DESCRIERE

Creanga si creanga de aur - Vasile Lovinescu …basmele lui Creanga sunt doar un punct de plecare, pretext si materie prima ale unor consideratii strict adecvate si tesute pe stiinta simbolurilor, disciplina traditionala caracterizata ca imuabila, unanima, perena… Imprudentii care demitizeaza lumea sunt strict solidari cu manuitorii neprevazatori ai dezintegrarii nucleare. Neingradite de paradigme si de scheme transcendente, energia dezlantuita transforma cosmosul in haos. “Degenerarea unui ciclu se arată mai întâi prin ruina lui intelectuală, prin incapacitatea de a vedea aspectul de semne de foc ale lucrurilor dimprejur.” (Vasile Lovinescu) Una din notele esentiale in basmele noastre este moartea si reinvierea eroului. Multi au vazut in aceasta moartea plantelor iarna si reinvierea lor primavara. Dar daca basmele ar simboliza numai moartea si reinvierea naturii vegetale semnificatia lor nu ar merge prea departe. In realitate, tribulatiile eroului, ca si acelea ale anului, incifreaza circuitul descendent si ascendent in lumea devenirii, patimirile in universul formelor, ale unor idei eterne, care se sacrifica pentru rascumpararea lumii… …………………….. …vom adăuga, sentenţios şi fără teama de a şoca spiritele înguste, că autorii textelor sacre româneşti sunt Petre Ispirescu, Ion Creangă şi mulţii, neştiuţii povestitori din jurul focului ce-a ars milenii şi secole în vatra acestui neam. Poveştile, baladele, doinele şi cimiliturile lor au fost înmormântate în cărţi, formă perversă a uitării prin scris. O parte din ele încă se mai spun în casele celor care cred că puiul învaţă să fie om de la Făt-Frumos şi de la Ileana Cosânzeana, nu de la Counter Strike şi Age of Empires. Şi astfel se realizează o profeţie de demult, care spune că în vremurile din urmă Adevărul va fi pe buzele copiilor. Nu adevărurile ficţionale la care aspiră nevolnic o literatură deviată hedonist spre satisfacţii iluzorii, ci Adevărul pur şi simplu. …………………….. Lucrarea lui Ovidiu Bârlea, Poveştile lui Creangă, este nepreţuită pentru studierea rădăcinilor basmelor lui Creangă. Acest cercetător a cules şi variante ale poveştilor humuleşteanului, ale căror sensuri sunt complementare hermeneutic. Studiind aria lor de răspândire geografică, cercetătorii nu au putut stabili un centru sigur al răspândirii lor centrifuge. “Căliman este un nume de fiinţă, reală sau mitică, şi de munte în ţara noastră, la bulgari, Koloman şi Kelemen la unguri, Calman la evrei; grecii aveau pe Kaeonimus, simplă metateză, etruscii aveau pe Lucumon. Dar tocmai la antipozi, vechea insulă Borneo şi-a reluat o dată cu independenţa anticul nume de Kaliman-Tan. Cel mai înalt munte din Africa este Kaliman-Gearo. Klmn sunt litere care se succed mai în toate alfabetele. În angelologia arabă este numele Îngerului din colţul sudic al tronului cu opt colţuri, al Tronului ceresc. Cum am putea stabili o filiaţie, sau măcar o înrudire între aceste diverse toponimii şi omonimii? Realitatea este că pe plan orizontal, tribulaţia miturilor se rătăceşte în labirint fără ieşire, e un ghem fără Ariadnă, o încâlcitură de aţă ce se rupe la fiece moment când tragi de ea.” (p. 10) Orice text sacru este o pătrundere în Muntele Sacru, o peşteră a Minotaurului. Intrat în ea, ai nevoie de firul Ariadnei, altfel fiara neînţelegerii te devoră fără ca măcar să-ţi dai seama. Creanga de Aur este capabilă să indice o cărare acolo unde drumul pare absent. Firul Ariadnei lasă un semn pe drumul parcurs, împiedicând dispariţia lui şi implicit salvgardând posibilitatea întoarcerii. “Dar pe lângă aspectul doctrinar mai este şi aspectul metodic al problemei. Cititorului îi trebuie o învăţătură care să fie în acelaşi timp şi o descărcare electrică. Vrăjmaşul nostru de căpetenie este apatia mentală, cenuşa formată de cadavrele noţiunilor sedimentate de secole. Straturile lor au înăbuşit în omul modern Amintirea, Anamnesis, Dorul, Nostalgia, obârşii izvorâte din intuiţia intelectuală.” Materia primă care serveşte drept suport acestei călătorii intelectuale este invariabil mitul, coborârea uranică, formă de încifrare deopotrivă simbolică şi rituală, “labirint fără ieşire, [...] un ghem fără Ariadnă, o încâlcitură de aţă ce se rupe la fiece moment când tragi de ea.” Atât de Real încât a fost alungat din realitatea acceptabilă, atât de Adevărat încât a devenit sinonim cu minciuna, mitul tradiţional e tradiţie, e predanie a strămoşilor încredinţată copiilor noştri. Şi aici reia Vasile Lovinescu teza lui René Guénon, conform căreia basmele autentice ar putea proveni din Tradiţia Primordială, folklorul nefiind o “creaţie populară”, produsă spontan de masa poporului. Singurul fapt popular este supravieţuirea formelor simbolice. Poporul îndeplineşte funcţia unei memorii colective, funcţie “lunară”, denotând caracter pasiv, incapabil de iniţiativă şi de spontaneitate. Ceea ce se conservă astfel este o sumă considerabilă de date de ordin esoteric. Din acest punct de vedere, gradul de conştiinţă şi de luciditate al redactorilor în ceea ce priveşte tâlcul adânc al miturilor pe care le aşterneau pe hârtie este de o importanţă cu totul secundară. Valoarea miturilor e intrinsecă, independentă de ignoranţa sau cunoaşterea redactorului. Cu o nuanţare adusă tezei maestrului: René Guénon consideră basmele ca nişte reziduuri ale tradiţiilor esoterice dispărute. Vasile Lovinescu optează pentru posibilitatea unei concomitenţe a basmului cu doctrina iniţiatică pe care o reprezintă mascat: doctrina este destinată cercului capabil să primească lumina direct, în timp ce basmul este pentru ceilalţi, capabili să vadă numai umbrele din caverna platoniciană. Imposibil de negat în acest punct posibilitatea ca basmul să fi fost menit a constitui prima încercarea din viaţa noastră: cei care n-o trec devin adulţi, persiflând ironic credinţele bune numai pentru copii. Ceilalţi, cei puţini, devin ceea a fost şi Vasile Lovinescu, un ales. De aceea spune el: “Mai precis, mitul fiind la rădăcina timpului şi a spaţiului, e o zădărnicie, o contradicţie în termeni, să-i cauţi o origine spaţială şi temporală. Mitul este coextensiv rădăcinii principiale a lumilor, prin urmare participă la armonia, la “ordinea” ei. Cuvântul “ordine” are aceeaşi rădăcină ca şi “rit”. Asta însemnează că nu a irupt în lumea noastră ca o revărsare de ape, ci ca o incantaţie ritmată. Şi în adevăr, în forma lui cea mai înaltă, mitul este o “incantaţie”, care actualizează mitul principial în lumea noastră, a devenirii, cu efecte soteriologice necesare. Şi adaptarea Tăcerii (mit, mueo, a tăcea, mut – au aceeaşi rădăcină), la forma discursivă, nu a putut fi elaborată decât în sanctuare, de fiinţe înalt calificate pentru această adaptare; prin urmare, nu se poate visa nimic mai puţin popular decât mitul.” Volumul lui Vasile Lovinescu poate coagula împrăştierea spirituală a novicelui. Este scris fără complezenţă, nevrând să ia cu nimic în seamă apucăturile vremurilor. Este scris, iarăşi, fără milă, nevrând să ţină cont de neputinţa intelectuală a lumii de azi şi de mâine. Este scris, mai presus de toate, în spiritul Adevărului dintotdeauna al textelor sacre, în virtutea adagiului implacabil: “Cel ce are urechi de auzit, să audă.” (Matei 11, 15; Matei 13, 9; Marcu 4, 9; Marcu 7, 16; Luca 8, 8; Luca 14, 34) Restul, cei ale căror urechi sunt decoraţiuni exterioare, rămână pradă nebuniei lor! Ne naştem cu toţii feţi-frumoşi şi ilene cosânzene, cu nimic inferior eroilor solari din mitologii. Trăim în lumea fenomenală, în care lumea principială se reflectă ca într-o oglindă, în acord inversat. Toate lucrurile trecătoare care ne înconjoară sunt în mod definitoriu simbolice, pentru că e simbolic tot ceea ce nu-şi are raţiunea suficientă în sine. Universul întreg e trecător, iar miza intelectuală a existenţei este a-i realiza simbolismul, adică a-i realiza rădăcinile în lumea imuabilă a ideilor. Numai că, spunem îndreptând prin parafrază vorba sucită a unui scriitor de tristă celebritate, universul întreg conspiră împotriva împlinirii acestui proiect. De aceea e nevoie de cai năzdrăvani, de armele şi de straiele bunilor şi tătânilor noştri, pentru a asana Borborosul lumii, de-a lungul încercările care ne aşteaptă, şi care nu sunt nici rele, nici grele, ci teribile, ceea ce e cu totul altceva. Drumul de la abjecţiunea condiţiei umane spre sfinţenia transcendentă e presărat cu deşerturi, cu păduri nesfârşite, fojgăind de balauri şi zmei. Şi toată această aventură fantastică nu face decât să înceapă atunci când găsim Creanga de Aur, lipsa de măsură comună dintre Principiu şi lume, în virtutea căreia primul o mistuie pe a doua. Spre luare aminte asupra celor ale vieţii, înainte de a purcede în marea călătorie iniţiatică, Vasile Lovinescu ne lasă să medităm la confruntarea dintre sacerdotul Dănilă Prepeleac şi forţa brută a râmătorului în Materia Primă, la modul în care Satan se dizolvă în Demiurg, reliefându-şi modul de operare şi funcţia în Univers, fără de care acesta nu ar putea trece de la potenţă la act (în Stan Păţitul), povestea tribulaţiilor sacrificiale ale celui de-al treilea avatar al lui Vişnu, Sweta Varaha, Mistreţul Alb (în Povestea Porcului), joncţiunea dintre curentul hyperborean şi cel atlant, care e cheia basmului Harap-Alb. CUPRINS: Creanga de aur Soacra cu trei nurori (Gelozia mamei) Capra cu trei iezi Punguta cu doi bani Fata babei si fata mosneagului Danile Prepeleac Povestea lui Stan Patitul Ivan Turbinca Povestea porcului Harap-Alb Note Harap-Alb Basm de o complexitate descurajanta, adevărat Cafarnaum folkloric, cum spun unii cercetători. Totuşi, nu are rost să luăm în seamă insinuarea că ar fi avut loc o contopire artificială a 2-3 basme diferite. Mitul lui Harap-Alb, petrecut in illo tempore, are organicitatea firească a cauzelor secunde. Avertisment privind metodica analizei hermeneutice: “Prin urmare, dacă basmul Harap-Alb colectează în structura lui vestigii esoterice din toate părţile lumii, nu este ca să le servească de cimitir şi de muzeu, ci pentru că are în el virtuţi sintetice şi izvoare de apă vie care le reînsufleţeşte, în vederea marelui mister de la sfârşitul Evului, când roata lumii se va opri şi timpul se va transpune în simultaneitate. De aceea, digresiunile sunt imperios necesare într-un studiu asupra acestui basm. Numai aşa diamantul va sclipi prin toate faţetele. Deşi multiple, datele iniţiatice din basm sunt doar terminus-uri ale unor doctrine presupus cunoscute, vom încerca în mică măsură să le urmărim genealogia.” (p. 271) Cadrul basmului: o lume căzută în haos, regentată virtual de două principii, subordonate unul altuia: Împăratul Verde şi Craiul, fratele mai mare şi cel mai mic. Legătura dintre cele două este slăbită din cauza dezordinii din afară. Obiectul questei lui Harap-Alb va fi restaurarea organicităţii lumii. Într-un simbolism geometric, Craiul este la circumferinţa cercului, Împăratul Verde în Centru. Astfel sunt reprezentaţi în tradiţia hindusă cei doi fraţi fii ai lui Şiva, Skanda războinicul, ocrotind meditaţia lui Ganeşa. Culoarea simbolică a acestuia din urmă este verdele. Superiorul, Împăratul Verde, are trei fete, în timp ce inferiorul, Craiul, are trei băieţi. Ca şi în simbolul Yin-Yang, fiecare din jumătăţile cercului are în interiorul ei un punct de culoarea celeilalte jumătăţi. “Observaţie, repet, capitală, pentru că eroul va căpăta în curând numele românesc al Yin-Yang-ului, Harap-Alb, realizându-i până la sfârşit posibilităţile. Cu alte cuvinte, eroul nostru va deveni la sfârşit şi Crai şi Verde-Împărat, Skanda şi Ganeşa, adică tatăl lor, Şiva, principiul comun al acţiunii şi al contemplaţiei, va fi Ianus Bifronus, desfiinţând dualitatea iniţială, care încadrează basmul şi care viciază radical ambianţa lui.” (p. 273) Harap-Alb-ul macrocosmic, letargic, redus la o stare vegetativă, toropit de dezordinea ciclică, va fi “asanat” de Harap-Alb-ul microcosmic, prin realizarea lui iniţiatică majoră. Omul e regentul şi centrul planului de existenţă în care se află şi vicisitudinile, realizările lui pozitive şi negative se răsfrâng asupra naturii. În perspectivă profană, cele trei fete ale lui Verde-Împărat nu au rost în basm. Ştim numai că există fără a le vedea utilitatea. Ele sunt o triplă Şakti a lui Verde Împărat, sunt puterile tatălui lor, constituind un sacerdoţiu virginal. “Menţiunea “războaielor grozave” poate fi o indicaţie, că starea de decadenţă a mediului, putea fi rezultatul unei dezordini, provocate de o revoltă şi o ruptură între casta războinicilor (Kşatriya) şi casta sacerdotală (Brahmanii), de care vorbesc Puranele hinduse şi care s-a repetat deseori în istorie, cu rezultatul ei inevitabil, anarhia. Raportul ierarhic normal fiind distrus şi cele două caste despărţite, fiecare din ele îşi exacerbează propriile ei lipsuri: puterea sacerdotală lipsită de “acoperirea exterioară” (ca să întrebuinţăm termenul tehnic) a războinicilor, devine ineficace, ca o moluscă fără scoica ei; iar puterea războinicilor, necontrolată de un principiu superior, devine “titanică”, se compactează în ea însăşi, se surpă, se fărâmiţează în indefinite fragmente. Astfel, se instaurează anarhia. Locul intelectului e uzurpat de afectivitate, iubire şi ură, iniţierea respectivă luând o puternică “tentă” sentimentală. Calităţile active ale războinicilor. Nemaigravitând în jurul unui motor imobil, de natură intelectuală, îşi proiectează forţa giratorie în jurul unui vid, în jurul unei activităţi ce nu trăieşte decât pentru ea însăşi, constituind nu o mişcare circulară ca a luminii, ci o genune.” (p. 274-275) Craiul pune piedici fiilor săi atunci când aceştia vor să ajungă la Verde Împărat. Acest comportament echivalează cu un refuz, atitudine ce nu este fără legătură cu “gelozia mamei”, comportare bazică identică cu cea a soacrei cu trei nurori, care nici ea nu vrea să-i elibereze pe băieţi. Pe de altă parte, egocentrismul Craiului devine un puternic mijloc de selecţie, de întărire şi de şlefuire. Craiul, prin blana de urs, aparţine clasei războinice nordice. Harap-Alb este Mitreţul Alb, identic cu eroul basmului Povestea Porcului, stăpânul Mănăstirii de Tămâie. “În punctul limită de trecere în alt plan de existenţă, ambianţa se sensibilizează sub înfăţişarea unei entităţi simbolice, care este numită “ Păzitorul Pragului”. În “Harap-Alb” ia forma de urs, rezumând în el toate condiţiile limitative pe care eroul vrea să le depăşească. Mai mult decât o fiinţă, “Păzitorul Pragului” este un coşmar. În alte basme, apare la trei poduri succesive, de aramă, de argint, de aur, ca lup, leu, balaur cu doisprezece capete. Tot aşa, lui Dante îi apare păzitorul, la începutul călătoriei sale iniţiatice, ca leu, linx şi lupoaică.” (p. 277) O bătrână gârbovă cere milostenie de la Harap-Alb: “Poate ţi-i deşanţ de una ca aceasta? zise baba. Hei, luminate crăişor! Cel-de-Sus varsă darul său şi peste neputincioşi; se vede că aşa place Sfinţiei Sale. Nu căuta că mă vezi gârbovă şi strenţuroasă, dar prin puterea ce-mi este dată, ştiu dinainte ceea ce au de gând să izvodească puternicii pământului, şi adeseori râd cu hohot de nepriceperea şi de slăbiciunea lor. Aşa-i că nu-ţi vine a crede, dar să te ferească Dumnezeu de ispită! Căci multe am văzut d-atâta amar de veacuri câte port pe umerile acestea. Of! Crăişorule! Crede-mă, că să ai tu puterea mea, ai vântura ţările şi mările, pământul l-ai da de-a dura, lumea asta ai purta-o uite-aşa, pe degete şi toate ar fi după gândul tău. Dar uite ce vorbeşte gârbova şi neputincioasa! Iartă-mă Doamne, că nu ştiu ce mi-a ieşit din gură! Luminate Crăişor, miluieşte baba cu ceva!” Este unul din cele mai stranii texte din opera lui Creangă şi din literatura română. Bătrâna cerşetoare se identifică cu centrul imobil şi în jurul căruia se înfăşoară ghemul veacurilor şi vârtejul ciclurilor. E aspectul feminin al lui Manu. Sfânta Duminică apare ca cerşetoare, pentru că genul uman decăzut nu poate avea legătură cu Arhanghelul solar decât prin aspectele umile ale acestuia, singurele puncte de tangenţă posibilă. În esoterismul musulman se spune că Polul spiritual al epocii se arată printre oameni ca cerşetor sau ca negustor ambulant. “Repetăm: aspectul de abjecţie a marilor entităţi spirituale e preluat în mod deliberat, fără pecabilitate, pe când la oamenii obişnuiţi e un jeg natural, o eczemă simptomatică.” (p. 280) Modul în care Creangă o prezintă pe Sfânta Duminică depăşeşte cu mult folclorul, şi datori suntem să ne întrebăm ce anume ştia Creangă. Sfânta îl învaţă să ceară de la tatăl său “calul, armele şi hainele cu care a fost el mire”, ceea ce arată că la întemeierea unei civilizaţii tradiţionale există o hierogamie, iar reînnoirea ei se face printr-o altă hierogamie. Dezvăluindu-se ca Înger al Luminii (prin ridicarea la cer), Sfânta Duminică îl iniţiază pe eroul nostru, care devine fiul ei adoptiv. Are loc o binecuvântare, o iniţiere. Tema revigorării şi regenerării calului năzdrăvan e una din cele mai frecvente, mai importante, din basmul românesc. Premerge, condiţionează, este solidară cu regenerarea, cu palingenezia eroului. Calul e o întrupare a lui Şakti, aspectul de putere al divinităţii. “Şi Sfânta Duminecă şi Calul sunt de natură solară, al doilea emanând din prima, ca o specificare, ca o dunamis. Calul e un dar de investire al Sfintei. Amândoi trec de la o înfăţişare urâtă la o strălucire, prin metamorfoză. Iarăşi insinuarea duală în lume. De aceea, amândouă episoadele sunt riguros solidare şi consecutive.” (p. 283) Modul în care e “deşteptat” calul din amorţirea lui, prin ingurgitarea de foc şi lovituri de frâu în cap, el reaminteşte aidoma procedeele yoghine, în vederea deşteptării puterii şarpelui Kundalini, aspect imanent al lui Maha-Şakti, încolăcit şi adormit la baza coloanei vertebrale, în centrul-rădăcină. “Yoghinul, prin asceză şi disciplină specială, îşi transformă suflul în suluri de foc, apoi cu el, concentrat în şfichi şi vârf de lance, ţinteşte capul balaurului în bârlogul său. Fiara se deşteaptă, dar Yoghinul-erou îi bagă frâul în gură şi o sileşte să se urce de-a lungul canalului central subtil al coloanei vertebrale, străpungând de jos în sus centrele subtile din ea, şapte la număr, în ordinea lor ierarhică ascendentă, o sintetizează, unindu-se apoi cu Şiva în coroana cu o mie de petale (Sahasrara) din creştetul capului, unde se consumă hierogamia transcendentă dintre Şakti şi Domnul ei. Şi într-adevăr, la sfârşit Harap-Alb îşi pune “Coroana” de Verde-Împărat (Sahasrara) şi consumă hierogamia cu fata lui Roş-Împărat, similibus. Aproape că nu mai e nevoie de subliniat că acest cal regenerat, redat naturii lui, reintegrat în focul lui natal, e identic cu Merkaba, căruţa de foc a Kabaliştilor, care răpeşte pe Ilie la cer. Calul, în calitatea lui de ignifor, e un simbol şi în unele din basmele noastre i se spune de-a dreptul Bun-Galben-de-Soare, adică Aurul Solar. De asemenea, icoana în care Sfântul Gheorghe înfinge lancea în gura balaurului răsturnat, în timp ce Fecioara priveşte din turn, exprimă aceeaşi realitate.” (p. 283) Cele trei salturi pe care le face calul cu stăpânul său în spate au, printre altele, virtutea de a schimba centrul de greutate al noului om regenerat, operaţie numită în kabala “deplasarea Luminilor”, Makifim. Calul îl întreabă pe stăpânul lui dacă s-a gândit vreodată să ajungă “Soarele / Cu picioarele / Luna cu mâna / Şi prin nori să-ţi cauţi cununa?” Comentariul lui Lovinescu: “Ce însemnează ele? Cum ni-l arată pe fiul de crai? Într-o ipostază non-umană, în chipul său transmutat; şade cu picioarele în soare, atinge luna cu mâna, iar creştetul şi cununa din cap se găsesc în nori. Cu alte cuvinte, eroul nostru regenerat s-a structurat invers în raport cu ceilalţi oameni, stă cu capul în jos şi cerul îi este podea; este poziţia tipică a Omului Universal în toate tradiţiile. Omul regenerat în Duh se sustrage puterii gravitaţiei şi noul lui centru de greutate este Cerul, care devine pentru el un fixativ, cum e pământul pentru oamenii obişnuiţi şi care “stau cu amândouă picioarele pe pământ”, chipurile complement.” (p. 285) Este de amintit lama XII a Tarotului, “Spânzuratul”, în care “osânditul” e spânzurat de un picior, cu celălalt făcând cruce, cu mâinile la spate, adică sustras acţiunii, iar din buzunar îi curge, cu o inepuizabilă generozitate, un râu de aur. “Orice realizare spirituală se poate rezuma printr-o frază: iniţiatul îşi inversează centrul său de greutate. Pentru el ponderabilitatea e fixată în ceruri. E o aplicare a legii de analogie inversă.” (p. 286) Fiul Craiului porneşte la drum “ca vântul”, şi nu “ca gândul”, arătând că se află la începutul realizării sale, în faza “Micilor Mistere”. După întâlnirea cu tatăl său deghizat în piele de urs, Fiul Craiului o ia la drum spre destinul său, investit prin pielea de urs cu o transmisiune iniţiatică războinică nordică, al cărui simbol prin excelenţă este acest animal. Credinţa în maleficitatea Omului Roşu este generală, ca şi punerea în gardă împotriva lui. “Roux poil est félonie”, spune un proverb francez. În germană: “Rote Haare, Gott bewahre”. Iuda era roş, tot aşa şi Irod, iar în viitor la fel va fi şi Antihristul. În pseudo-Aristot: “Blonzii sunt mărinimoşi, căci ţin de leu, roşii sunt foarte rău, căci ţin de vulpe.” Verdele este culoarea vegetaţiei, a spiritualităţii, în timp ce roşu este culoarea nisipului din pustiu. Baal se vopseşte în roşu ca să coboare în Infern. Esau, fratele lui Iacov, care-şi vinde dreptul de întâi născut (adică principatul spiritual) pentru un blid de linte, era “roş de tot ca o manta de păr” (Facerea 25, 25). Atlanta era leagănul rasei roşii, în extremul occident; leagănul rasei albe era în extremul Nord, în Insula Albă, căreia i se mai spune Insula Verde, Verdea Erin “Gronland”. Spânul nu este un om fără barbă, ci un om lipsit de posibilitatea bărbii, lovit de o stârpiciune congenitală a sistemului capilar al feţei sale. “În felul lui este o specie de castrat. Creşterea bărbii este rezultatul unei posibilităţi fiziologice expansive; lipsit total de ea, Spânul este exclusiv constrictiv, neted, lustruit ca o gresie, dar pe asemenea piele se ascut tăişurile de brici... Când e stăpânul unei fiinţe vii, nu poate avea prin fire, decât un rol vampiric-comprehensiv faţă de ea; când însă această fiinţă păşeşte pe calvarul unei realizări iniţiatice, îi subţiază toate elementele individuale din ea, până dispar. Or aceste elemente sunt prin definiţie limitative şi de aici se vede rolul eminamente pozitiv al Spânului, fără ca el să-şi dea seama.” (p. 289) Pe de altă parte, Spânul reprezintă pe Principium Individuationis, Egoismul Radical, egoismul pentru egoism, prezent în fiul de crai ca în toţi oamenii, şi care trebuie ros pentru ca posibilităţile universale ale eroului să fie descătuşate, producându-i apoteoza finală, îndumnezeirea. Putem spune că omul obişnuit e cenuşiu, amestec indistinct de alb şi negru, de Alb şi Harap. Realizarea spirituală constă în a discrimina prin separaţie, Harapul de Alb. Când operaţia a reuşit, cele două elemente antinomice se erodează unul pe altul, devenind egale prin această purificare. “Separaţia, efectuând o discriminare calitativă în masa haotică a posibilităţilor noastre, presupune un mers înainte fără şovăire, deci o interdicţie totală de a privi înapoi, de a te întoarce din drum. În toate tradiţiile găsim această interdicţie împinsă până la aspectul ei literal, aproape superstiţios.” (p. 292) “La fiecare pas ce-l facem, lăsăm în urmă un reziduu care este propria noastră umbră, pe care, în mod obişnuit, o târâm după noi. Când însă, prin iniţiere, se produce separaţia de care am vorbit, cordonul ombilical care ne leagă de propriul nostru spectru este tăiat, iar umbra şi reziduurile se obiectivează pentru o ultimă bătălie, devin autonome şi implacabile, frustrate de principiul lor de viaţă [...].” (p. 293) Spânul, care este un abces de fixaţiune, se lipeşte de Harap-Alb ca o ventuză, iar restul basmului este sforţarea fiului de crai să-l poarte în cârcă fără să-i dea atenţie, până când spectrul se va stârpi. Asprimea Spânului faţă de Harap-Alb face ca rolul acestuia să fie al unui guru. “Şi gresia este un guru faţa de coasă.” (p. 294) Coborât în “Fons terribilis”, fiul de crai moare dizolvat în “Vitriol”, apoi e expediat din nou la lumina zilei, “renăscut”, “regenerat” într-o nouă fiinţă, “Harap-Alb”. Spânul îşi murmură secretul: “Chima Răului, / Pe malul pârâului.” Ceea ce trebuie să însemne: “Schema Răului / Pe malul pârăului.” Spânul se desemnează pe sine însuşi: “sunt schema, sunt figura răului pe faţa apelor, care le înveninează fiinţa.” Dar şi “sunt pocitura, schimonositura răului, urâciunea pustiirii, oglindită pe faţa apelor, adică asupra întregii creaţii. El nu este Răul, ci schema, Arhetipul Răului, deci Principium Individuationis, principiul extremei distinctivităţi, al Egoismului Radical, care dă rigoare Manifestării. “În tradiţiile occidentale, acest Principium Individuationis care împinge şi pe atom să vrea să fie numai şi numai el însuşi, în mod exclusiv, este desemnat ca Lucifer, Steaua căzută.” (p. 296) “Tot episodul este scris cu o rafinată subtilitate. Cum ar fi putut un ţăran ignar să vâslească cu atâta îndemânare şi noroc pe o mare de ambiguităţi?” (p. 297) Vrăjmăşia înverşunată dintre erou şi spân ascunde un complementarism funciar, cei doi antagonişti fiind nedespărţibili. Resorbiţi în final în Marea Unitate, rămân şi acolo inseparabili. Într-un sens imediat, Spânul e Dragonul, Păzitorul Pragului, pentru că îl găsim la cele două capete, la cele două porţi ale traiectoriei iniţiatice a eroului: prima oară la gura fântânii, când acesta primeşte numele sacru de Harap-Alb. A doua oară la capătul superior, când suferă din partea Spânului a doua moarte, care-l face să treacă de la Micile Mistere peste pragul Marilor Mistere. Interesantă este expectativa calului în episodul înrobirii Fiului de Crai. Dacă episodul ar fi avut numai un sens imediat, aparent, ar fi fost logic ca animalul să-şi apere stăpânul. În realitate Eul eroului se va măcina între Cal şi Spân, ca între două pietre de moară. Aspectul pozitiv al Spânului este dovedit prin faptul că el îl scoate pe Harap-Alb din pădurea fără speranţă, ale cărei desişuri le cunoştea ca în palmă. “Doctrina ciclurilor, unanim prezentă în toate tradiţiile, învaţă contrar tuturor teoriilor astăzi acceptate, că depănarea unui ciclu uman se propagă nu progresiv, ci descendent, de la calitate la cantitate. Ciclul însemnează cerc şi cercul are un centru. Prin urmare, spirele care pleacă de la acest centru sunt cu atât superioare calitativ, cu cât sunt mai apropiate de el. De aceea suntem azi în plin regn al cantităţii. Deci, simbolic vorbind, ciclul îşi toarce firul de la lumină la întuneric. Lumina pe care o primeşte planeta neptun nu se poate compara cu aceea primită de Venus. Decadenţa aceasta progresivă era indicată în Antichitate prin secvenţa Vârstelor de Aur, de Argint, de Aramă şi de Fier. Basmul româesc a păstrat bine această datină, când arată pe Făt-Frumos străbătând, în realizarea lui iniţiatică, în mod necesar calea inversă dezvoltării ciclice, pentru că e o reîntoarcere la origini, pădurile de Aramă, de Argint şi de Aur, uneori de Diamant, ultima indicând integrarea în Eternitate, diamant incoruptibil. În hinduism, Vârstele sunt indicate respectiv cu numele de Satya-Yuga, Treta-Yuga, Dwapara-Yuga şi Kali-Yuga. Numele acestei din urmă Yugă, Kali, însemnează printre altele Negru, pe când prima Yuga este firesc luminoasă. Deci ciclul este cuprins între termenii antinomici de Alb şi Negru. Cine-i poartă numele, precum Harap-Alb, este Eonul; deci ciclul în integritatea lui: începutul alb, sfârşitul negru şi, în acelaşi timp, reîntoarcerea spre centru şi începutul unui nou ciclu. Marile tradiţii ale ciclului se manifestă în mod necesar în momentele providenţiale ale lui. Ultima tradiţie a ciclului este tradiţia arabă, în plină desfăşurare a Vârstei întunecate. De aceea arabii sunt “negri”. Din cauza polivalenţei simbolurilor, “negru” mai are şi un alt sens, metafizic, reprezentând faţa supremă, nemanifestată a Principiului. În adevăr, negrul nu e o culoare, ci e deasupra şi îndărătul lor. Este ceea ce se numeşte în teologia areopagitică un termen apofatic, o “determinaţie negativă” a Principiului, în ipostaza sa supremă, ca şi alte determinări negative, precum Tăcerea sau Vidul. Ca ultimă tradiţie în ciclu, Islamul face joncţiunea cu prima tradiţie din el, tradiţia hyperboreeană, ca şarpele Uroboros ce-şi muşcă coada. Harap-Alb în calitate de Eon şi de Androgin însumează în el pe Alfa şi Omega ale Ciclului, atât pe plan microcosmic cât şi pe plan ciclic. Uneşte cele două tradiţii în principiul lor comun. De aceea este “Alb”, dar şi “Harap”, arab.” (p. 300-301) Dintre toate ştiinţele tradiţionale, “geografia sacră” a fost prima care a dispărut, urmată de “istoria sacră”. În amândouă cazurile e vorba, în primul rând, de cunoaşterea determinaţiilor calitative ale Timpului şi Spaţiului, aşa cum se prezintă nu numai în Macrocosm, dar şi în Microcosm, în om. În sensul ei superior, negrul simbolizează starea principală de Nonmanifestare, şi astfel trebuie înţeles numele de Krişna, prin opoziţie cu acela de Arjuna, care înseamnă “alb”, unul şi celălalt reprezentând respectiv nonmanifestul şi manifestatul, nemuritorul şi muritorul, “Sinele” şi “Eul”. Ca Ţară Neagră, România a ocupat şi ea un loc spiritual central (numită şi Kara-Bogdan, Kara-Iflak, Bilarapsiku zemliu, conducătorii ei fiind Negru-Vodă, Kara-Ştefan, Basarabi). Ioan Corvin, Principele Transilvaniei, tatăl regelui Matei Corvin este “negru”, după cum îl arată numele. În cronicile occidentale este numit “Le Chevalier blanc de Valachie”. Era deci un Harap-Alb. Ştefan cel Mare era o reprezentare hominală a Bourului Alb, şi de aceea Turcii îi ziceau Kara-Ştefan, Ştefan cel Negru. “Totalul acesta de fapte ne face să presupunem că “Harap-Alb” a putut fi numele necesar al Şefului Suprem al unei ierarhii iniţiatice, care, în momente istorice binecuvântate, s-a manifestat şi în exterior, în istorie, aşa cum ne este ea accesibilă; în mod obişnuit numele şi entitatea sunt ocultate de-a lungul veacurilor. Se poate ca taina funcţiei lor să fi fost încredinţată sub formă simbolică unor basme, în genul aceluia pe care îl studiem acum. Veşmântul de mit învăluie ceea ce nu trebuie ştiut; puerilităţile aparente exorcizează indiscreţiile. Se transmite neînţeles de-a lungul veacurilor un fel de testament criptat, până când, la ora hotărâtă de destin, “Piatra din Vârful Unghiului” va fi scoasă din şanţ şi aşezată acolo unde trebuie.” (p. 307) Conform lui Hasdeu, care la rândul său îl citează pe istoricul Jordanes, pileaţii care constituiau clasa dominantă în Dacia erau numiţi Sarabi. Aşadar, Dacia a fost numită încă din Antichitate Ţara Arabilor. Hasdeu consideră că Basarabia este o supravieţuire în istorie a anticei Arabii. Pe vremea imperiului roman, doar două provincii erau numite Felix: Dacia şi Arabia. Ambele nume ar trebui puse în legătură cu “Insulele Fericiţilor”, una din denumirile centrelor spirituale. Mai mulţi dintre Basarabi au purtat porecla de “negru”, iar în ale lor “armes parlantes” apar capete de negri. Nu este deci exclus ca “Harap-Alb” să fie printre altele un “Sarab-Alb”. “Hasdeu descompune pe “Sarab” în Sar şi Ab. Primul membru al cuvântului, Sar, înseamnă Soare, Principe, Domn, Şef, în dialectele indo-europene şi în acele semitice. În sanscrită Sur, Surya este Soare, Stăpânul prin excelenţă al lumii; în ebraică şi chaldeană, limbi semitice, avem Sar şi Sara, Principe şi Principesă. Apoi la popoarele ariene, Sri, Sol Soare, Sir, Sire, Messer, Messire, Monsieur. La noi în afară de Soare, îl găsim sub formă pură dar ambiguă de “sur”: sensul imediat de cenuşiu indică mai degrabă un fel de indistincţie a culorilor in excelsis: Cer Sur, cal sur, vultur sur. E un fel de culoare a Eterului şi a Tăriei. E posibil deci, ca termenul “cal sur” să însemne de fapt “cal soare”, ce trebuie pus în legătură cu calul năzdrăvan din basme pe care, îl găsim uneori desemnat ca “Bun-Galben-de-Soare”. Harap e forma populară a lui Arab; posibila tangentă a acestuia cu Sarah arată că “Harapul” din basmul nostru, înseamnă “stăpân”, “domn”, “cap”. Nu e negru în sensul rasial al cuvântului, ci în acela de etiopian, de fiinţă transcendentă îmbrăcată şi arsă de Eter. Sfânta Duminică, Arhanghelul Solar, este şi ea “Dea Syra”, zeiţa sură, domnind în miticul “Heliopolis” şi în “Syria” primitivă, care, cum am mai spus, nu trebuie deloc confundate cu oraşul şi ţara istorică ce poartă acest nume. După tradiţia musulmană, în Syria primitivă se păstrează “limba solară”, “loghah suriyanah”, adică limba primordială a prezentei umanităţi. Adoptat de “Dea Syra”, e firesc ca fiul de crai să devină “Harap-Alb”, pentru că şi zeiţa este “Neagră-Albă”, pentru motivele pe care Guénon le citează îndelung, în extrasele reproduse de noi. Cât despre a doua parte a cuvântului, Ab sau Ba (invertirea e unul din fenomenele cele mai obişnuite în lingvistică), o găsim tot aşa de universal răspândită. Ab, Ba, Pa, înseamnă tată, deci tot “Şef”. Împreună cu ma e prima monosilabă pe care o strigă un copil. Mai este o “coincidenţă” fonetică, dacă împărţim pe Sarab în Sar şi Rab. Ultimul cuvânt înseamnă în limbile semitice, Domn, Stăpân. În arabă e unul din numele divine, exclusiv rezervat lui Dumnezeu. Cum Sur e sanskrit şi Rab arab, s-ar putea ca Sarab să fie un nod, un punct de coincidenţă, semnul unei joncţiuni între tradiţia hindusă, direct ieşită din Tradiţia Primordială (ca şi tradiţiile dacă şi celtică), şi tradiţia arabă, ultima apărută în ciclu. Casta stăpânitoare din Dacia dădea preoţi şi regi. Reprezenta deci mai mult decât brahmanii din India, exclusiv sacerdotali. Sarabii pot fi mai degrabă apropiaţi de ceea ce desemnează în India numele de Hamsa, fiinţe deţinătoare ale ambelor puteri, sacerdotală şi regală, deci în realitate deasupra tuturor castelor. Or, aşa sunt caracterizaţi deţinătorii Tradiţiei Primordiale. Chiar Arabii au subliniat calitatea seniorială a numelui lor. Proferul Muhammad, voind să sugereze calitatea lui de “om divin”, spunea: “Ana Arab bila Ain”, “sunt Arab fără litera ain”. Rămâne numai Rab, “Domn”, care, cum am spus, este un nume exclusiv divin.” (p. 308-309) Rab din arabă a putut fi la început, în virtutea legii analogiilor inverse, bar, monosilab propriu Mistreţului, Varaha, Boar în engleză, bor, bro, vier. Astfel de inversiuni care arată faţa ascunsă a lucrurilor se mai găsesc. Harap-Alb, care este Sarab Alb, poate fi Sar Bar Alb, Domnul Mistreţ Alb. Cele două poveşti principale ale lui Creangă, Povestea Porcului şi Harap-Alb, ar putea să aibă ca erou pe aceeaşi fiinţă, diferit mitologizată. “Spânul pare rău, din perspective foarte exterioare; în realitate reprezintă aspectul de rigoare al Principiului, care coboară în lumea noastră, în căi neînţelese. Trebuie lăsat să-şi facă treaba.” (p. 310) Perechea Harap-Alb şi Spânul este precedată de perechea Herakles-Euristeu. În Bhagavat-Gita îi găsim pe Krişna şi pe Arjuna urcaţi în acelaşi car, în bătălia de la Kurukşetra. Posibilităţile superioare ale lui Harap-Alb se realizează de-a lungul gunei sattwa, fixate în calul de foc, cele inferioare se fixează în Spân. Calul năzdrăvan şi Spânul sunt complementari şi corelativi de-a lungul unui ax vertical. Funcţia Împăratului Verde, Monarh Universal, este anemiată şi ofilită, redusă la imanenţă, la simplă virtualitate. Ipostaza de slugă a lui Harap-Alb este eminamente catartică şi răscumpărătoare. “În realizarea lui Magnum Opus spiritual alchimic, pentru care Questa lui Harap-Alb este o imagine tipică, desăvârşirea Operei are trei etape succesive principale: opera la Negru, inerentă “separaţiei” şi “putrefacţiei”; opera la Verde sau la Alb şi opera la Roşu, l’œuvre au noir, l’œuvre au blanc ou au vert, l’œuvre au rouge; Nigredo, Albedo, Rubedo, simbolizate respectiv de Plumb, de Mercur şi de Sulf. Pe toate trei le străbate Harap-Alb, opera la negru, în separarea care a avut loc la fântână, când a devenit sclavul, negrul Spânului, separare perfect indicată de numele dual Harap-Alb, opera la alb, indicată în acelaşi nume, sau la verde, cât se află la curtea lui Verde-Împărat şi opera la Roşu, desăvârşite lui Magnum Opus, când “sleieşte” muncile date de Roş-Împărat.” (p. 314-315) Interesant este faptul că la masa Împăratului Verde sălăţile (verzi) sunt în deficit, lucru care confirmă observaţia iniţială că lumea pe care o dirijează el este profund anemiată. “Tirania” spânului îl trimite pe eroul nostru la isprăvi care îl restructurează şi pe el, şi Lumea. Ursul simbolizează casta Războinicilor, deci dacă grădina este a Ursului, cauza se află în ceea ce se numeşte revolta războinicilor, a Ursului contra deţinătorilor puterii supreme, simbolizate de Mistreţ. Acestei uzurpări trebuie să-i pună capăt Harap-Alb. Harap-Alb zboară pe spinarea calului în insula verde a Sfintei Duminici. Pe aceeaşi insulă se află şi Grădina Ursului. Sfânta şi Ursul coabitează acelaşi spaţiu, Insula Verde. “Cum zeiţa locuieşte în mod necesar în centrul insulei, din cauza caracterului ei solar, ursul nu poate ocupa decât periferia acelui loc, după graficul îndeobşte cunoscut al centrelor spirituale, adică în punctul de tangenţă a centrului cu restul lumii, asigurând legătura în vremuri normale, dar putând s-o şi întrerupă catastrofic, în caz de revoltă. Atunci situaţia este restabilită prin intervenţii directe şi dure.” (p. 317) Operaţia de teurgie a culegerii sălăţilor are loc la Miezul Nopţii, cum este obiceiul. Grădina se află la “răscrucile drumului”, adică în punctul chintesenţial al crucii, încă o dovadă că salăţile reprezintă Materia Primă, chintesenţa unei stări de fire, căzută într-o închisoare stearpă. Harap-Alb se îmbracă cu pielea de urs ca să înşele ambianţa ostilă, aderând aparent şi exterior la ea. Pe din afară războinic, pe dinăuntru contemplativ. Aruncarea blănii este ceea ce se numeşte în organizaţiile secrete un “gest de recunoaştere”. Prin el, Harap-Alb îi face cunoscut ursului că printr-o parte din fiinţa lui este şi el urs. Lucru perfect adevărat. Harap-Alb, ca Mistreţ, a descătuşat chintesenţa verde din stăpânirea Ursului. Legăturile dintre Polul pământesc şi Polul Ceresc fiind ligaturate, Harap-Alb a deznodat ligatura, restaurând pe Sfânta Duminică în legitimă suzeranitate în grădina uzurpată de urs. Harap-Alb apare în ipostaza unui Avatar, a unui Mântuitor al Lumii. A doua expediţie de recuperare vizează capul cerbului şi pielea lui, împodobită cu pietre nestemate. Trofeul de data asta nu mai este vegetal, ci animal combinat cu mineral. “În prima expediţie trebuia câştigat Elixirul de viaţă lungă, aspect vegetal al lui Magnum Opus, în a doua, Piatra filosofală, aspectul lui mineral.” (p. 320) Al doilea drum în şaua calului, format tot din salturi calitative, duce tot la Sfânta Duminică. Cerbul, ca şi Ursul, se află pe aceeaşi insulă cu “Crăiasa Zânelor, / Minunea minunilor.” Punându-şi obrăzarul lui Statu-Palmă-Barbă-Cot, eroul supralicitează groaza şi grotescul, pentru a putea înfrunta entităţile cele mai terifice ale Infernului printr-o întrecere cu ele. Cerbul simbolizează Mercurul. În tratatele de Alchimie se utilizează asonanţa dintre Cervus fugitivus şi Servus fugitivus, una din designaţiunile labilităţii Mercurului. Statu-Palmă, polimorf, este şi el un aspect infernal al Mercurului cu o mie de feţe. “Mercurius vincit Mercurius”. Mercurului otrăvit şi otrăvitor, degradat şi virulent care este Cerbul, Harap-Alb îi opune obrazul asimetriei şi deritmiei, al grotescului şi al absurdului, masca Haosului nediferenţiat. Cerbul este un Păzitor al Pragului. Mulţi dintre cei ce exercită această funcţie au privirea otrăvitoare. Este unul din aspectele descendente şi coagulante ale lui Kundalini. Gestul tăierii nodului vital al Cerbului se face în miezul zilei, în opoziţie cu cucerirea salăţilor, care s-a împlinit la miezul nopţii. Harap-Alb reuneşte dualitatea Soare de Zi şi Soare de Noapte. “Expediţia lui Harap-Alb contra Cerbului aparţine aceluiaşi familii mitice ca şi omorârea Meduzei de către Perseu. Eroul nostru este înarmat cu obrăzarul lui Statu-Palmă ca şi Perseu cu casca lui Hades; are sabia lui Barbă-Cot ca şi eroul grec secera lui Hermes. Privirea Cerbului, ca şi a Meduzei, omoară.” (p. 232) Sfinţenia simbolului Cerbului ne este arătată prin faptul că în bestiarul medieval, cerbul aşezat lângă un izvor de apă simbolizează sufletul însetat după apa Eternităţii. Sfânta Duminică este Polul Ceresc, şi Verde-Împărat, Polul Pământesc. Darurile spirituale cucerite cu ajutorul Sfintei Duminici coboară în lumea noastră prin translaţii succesive descendente. Prin aducerea pieii cerbului şi a nestematelor în Împărăţia Verde, are loc o reanimare alchimică a germenilor căzuţi în părţile neînsufleţite ale Universului. “Toate nuanţările, toate accentele şi sugerările tacite, înaintările şi retragerile din pagina citată, întăresc bănuiala că Creangă era conştient şi lucid despre cele privitoare la simbolurile esenţiale pe care le expune în formă ţărănească.” (p. 327) Baia a fost una din capitalele Moldovei incipiente. S-a păstrat sigiliul vechiului oraş Baia (Civitas Moldavensis). Datează cu certitudine din sec. al XIII-lea. Inscripţia sună: “Sigilium capitalis civitatis Moldavie”. “Cum ştiinţa heraldică aparţine Hermetismului, cu un caracter net simbolic, cu oglindiri succesive pe planuri secunde, vom încerca o tâlcuire sumară a acestei peceţi. Ca toate ştiinţele tradiţionale, heraldica are un dublu caracter, macrocosmic şi microcosmic. Din acest ultim punct de vedere, este de ajuns să reamintim că heraldistul care studiază o stemă trebuie s-o considere atârnată de gâtul proprietarului ei. Prin urmare, stema exprimă virtualităţile din inima şi pieptul posesorului ei, posibilităţile lui cele mai adânci, latenţele sale. Prin urmare, stema exprimă virtualităţile din inima şi pieptul posesorului ei, posibilităţile lui cele mai adânci, latenţele lui. Prin urmare “mobila” Blazonului exprimă hieroglific “Abisul” titularului. Este o iniţiere, care transmite anumite “influenţe spirituale”, o Barakah, cum spun arabii. Acestea sunt valabile nu numai pentru o fiinţă omenească, dar şi pentru o cetate sau un stat. Privită de un profan, stema Moldovei are Soarele în stânga şi Luna în dreapta, ceea ce este o anomalie. Atârnată de gâtul unei persoane, situaţia se inversează şi redevine normală. Chiar când se află pe un sigiliu, pe un tron, pe o piatră votivă, stema tot pe pieptul Omului Universal se află.” (p. 328) În stema Moldovei, Bourul se află “en abîme”, ca în bârlogul său, care devine un punct generator de vibraţiuni determinând destinele ulterioare ale noului stat. Bourul împerechează, în mod androginic, Soarele şi Luna din dreapta şi din stânga lui, aducă suscită o mişcare ondulatorie pozitiv-negativă, singura care poate face viabilă o entitate în această lume a dualităţii. “În sigiliul cetăţii Băii, care datează, aşa cum am spus, dinainte de întemeierea Moldovei, adică înaintea “proiectării” în istorie a mitului lui Dragoş cu Bourul, găsim un trilob, configurat pe schema invizibilă a unui triunghi cu vârful în sus. În punctele interstiţiale ale trilobului se găsesc trei steluţe, formând fireşte un triunghi cu vârful în sus. Amândouă triunghiurile se întrepătrund, formând pecetea lui Solomon, simbol universal, semnificând în primul rând unirea cerului cu pământul, apoi a altor complementare. După Simeon Florea Marian, bourul urmărit de Dragoş, avea trei stele în frunte, pe care le găsim în sigiliul Băii, ca şi în alte corpuri iniţiatice. Şi Baia era o cetate... În câmpul acestei uniri de contrarii, adică în “inima” sigiliului, se găseşte un cerb în profil în plină goană, prins ca într-un instantaneu fotografic. Prin urmare avem o imagine a lui Cervus fugitivus, unul din simbolurile Mercurului labil [...].” (p. 329) Etapa ultimă a realizării iniţiatice a lui Harap-Alb pe plan cosmologic, adică împlinirea Micilor Mistere, este simbolizată de cucerirea fetei Împăratului Roş. Trăsătura definitorie a Spânului, tendinţa nepotolită de compactare, de egocentrism, de mers retrograd ca a constelaţiei pe care o însumează, e pusă în evidenţă de Creangă, când Spânul porunceşte lui Harap-Alb să nu-şi ridice ochii de la el, să stea strâns îndărătul scaunului său. Dar această compactare este şi o disciplină de concentrare. Vorbele păsărelei: “mâncaţi, beţi şi vă veseliţi, dar de fata împăratului Roş nu vă gândiţi” sunt din familia lui “luaţi, mâncaţi că acesta este trupul meu” hristic. Păsările sunt unanim simboluri de entităţi angelice. Pasărea aduce un mesaj transcendent. “[...] cititorul nu trebuie să se lase înşelat de truculenţa şi de suculenţa episodului; pasărea discriminatoare este identică cu porumbelul care se coboară în fiece Vineri deasupra cupei Graalului pentru a opera transmutaţiunea.” (p. 332) Împăratul Roş este regentul sângelui şi înfruntarea lui este probaţiunea cea mai anevoioasă prin care trebuie să treacă un iniţiat, pentru că străbate Niagara patimilor şi a tuturor instinctelor care-şi au suportul şi sediul în sânge. Cum putem găsi, în lichidul sanguin, linia sinuoasă care desparte substanţa euharistică din el, de aromele inferioare mortale ce slujesc la oficierea celor mai sinistre mistere tyfoniene ale Măgarului Roşu. În India, măgarul e montura lui Mu-devi, aspectul infernal al lui Şakti. Nu este o contradicţie în faptul că Hristos intră în Ierusalim călare pe un măgar, adică dominând ceea ce reprezintă măgarul. “A se aventura singur prin marea de foc, fără conducător, e o dovadă de descalificare majoră în periplul iniţiatic. De aceea, vedem pe Harap-Alb, deşi Avatar şi erou solar, neîncumetându-se să acţioneze în căutarea lui decât după ce solicită toate forţele ambianţei, de la cele mai umile până la cele mai înalte, de la furnici şi albine, de la dihaniile primordiale polimorfe, regentând stihiile, puterile bazice ale lumii, până la calul înaripat şi Sfânta Duminică. Şi ajutorul lor îl obţine printr-un schimb de procedee, prin fraternizare cu ele, păstrând totuşi distanţele şi hegemonia sa.” (p. 334-335) Din punct de vedere superior al culorii roşii, ne putem da seama de importanţa “Operei la Roşu”, a lui “Rubedo”, când vedem că un suprem iniţiat, cel mai mare Maestru spiritual al Islamului, Muhyiuddin ibn Arabi, purta epitetul de “Sulful Roşu” (elkebritul-ahmar), care unul care a dus la capăt Magisterul Hermetic, în domeniul mai întâi ai “Micilor Mistere”, apoi în acel al “Marilor Mistere”. Dacă în cazul Ursului şi al Cerbului este vorba de devieri care împiedicau legătura organică a Zeiţei Solare cu lumea pe care o regentează Sfânta Duminică, în cazul Împăratului Roş nu mai este vorba de o deviere, ci de o subversiune, de o rupere deliberată cu Centrul Suprem. “Împărăţia Roşie desfiinţase voit tot ce o lega cu Ţinutul Suprem, de unde pe vremuri îşi trăsese legitimitatea şi justificarea ei. Cum însă, în ciuda oricărei rupturi, Autoritatea Supremă rămâne neştirbită în magisterul ei, din cauza raportului de ireversibilitate dintre Principiu şi manifestare, dintre Centrul Suprem şi centrele derivate din el, restaurarea echilibrului se produce, lăsând însă mai întâi civilizaţia revoltată să piară prin propriile ei excese, făcându-şi toate mendrele, şi această observaţie se aplică cel puţin tot aşa de bine la civilizaţia modernă, cât şi la îndepărtata civilizaţie roşie a Atlantidei.” (p. 337) Mesajul volatilului sacru atlant, Fenixul roşù, este să fie trimis cineva să salveze ce se mai poate salva din civilizaţia roşie, chintesenţa ei, adică fata Împăratului Roş, “farmazoana cumplită”, lichidând în acelaşi timp reziduurile inutile din civilizaţia satanizată. “Acestea sunt consideraţiile care ne-au făcut să credem că Împărăţia Roşie este împărăţia roşie a Atlantidei. Atlantida, care-şi trăia ultimele momente, în care ştiinţa sacră decăzuse într-o magie roşie a sângelui (întovărăşită uneori de delir sexual) cum avea să se perpetueze la îndepărtaţii ei descendenţi, pieile roşii din America centrală şi de Sud. Cu puţin înainte de cucerirea Mexicului de către Cortés, la 40.000 de oameni li se smulsese inimile vii într-o singură zi festivă. Guénon aduce asupra prăbuşirii Atlantidei precizări interesante. Nu a dispărut toată dintr-o singură dată: insula despre care vorbeşte Platon era o ultimă rămăşiţă. Şi nici după prăbuşirea relatată de Platon nu a pierit în întregime: elementele ei încă valabile au avut timpul să se salveze pe “corabia” simbolică (Potopul lui Noe este potopul Atlantidei), să emigreze şi să se agregheze la alte tradiţii. Acesta este tâlcul cuceririi fetei Împăratului Roş de către Harap-Alb.” (p. 338) Guénon crede că în civilizaţia celtă elementul pur metafizic era hyperboreanm, iar ştiinţele cosmologice, intermediare, desemnate cu numele generic de hermetism, aveau o origine atlantă. Vedele sunt categorice: India nu a fost la început ţara cunoscută acum sub acest nume. Ea a avut localizări geografice succesive, de la punctul de plecare, strict polar. Îndârjirea cu care monarhul atlant îşi apără fiica ne arată că împărăţia lui este moartă fără ea. Prăbuşirea ei proximă în valuri este implicită. În tradiţiile greceşti este vorba despre un mit ai cărui supravieţuitori sunt Deucalion şi Pyrrha. Or, Pyrrha înseamnă în greceşte roşu aprins. “Cum vedem, în toate tradiţiile est-europene dăinuie amintirea unor eroi, a unui neam roş, venit din altă parte care s-a amestecat cu aborigenii.” (p. 340) Toată istoria din ultimele 5-6 milenii îşi are cheia în joncţiunea dintre curentul hyperborean şi cel atlant. Episodul întâlnirii lui Harap-Alb cu Regina furnicilor şi cel al întâlnirii cu Regina albinelor demonstrează că eroul nostru a ajuns la gradul acela de realizare spirituală care este caracterizat în esoterismul musulman cu denumirea de “Caritate Cosmică”. “Înainte de a face un stup, Harap-Alb îşi întoarce căciula cu gura în sus şi se dă la o parte. Albinele se adună ciotă în ea. Acest amănunt arată că facultăţile chintesenţiale din om, elementele lui sintetice şi intelectuale sunt localizate în cap. Dar căciula întoarsă indică o inversiune: capul, vârf de unghi în fiinţa omenească, devine cupă când vrea să se umple cu influenţele cereşti. Un plan real de fire este activ faţă de planurile inferioare, fiind pasiv faţă de planurile superioare. Acesta este secretul realizărilor spirituale.” (p. 345) Pentru un cunoscător, este tulburător contrastul dintre rigoarea tehnică şi doctrinară a simbolurilor folosite de autor şi dilatarea lor verbală, fără ca ultima să dăuneze primei. Toate personajele pe care le va suscita Harap-Alb sunt obiectivări ale latenţelor lor. Un solve în interior se coagulează în afară, în natura ambiantă. Strigătul interior îşi găseşte ecou sub formă de entităţi, care proced prin sciziparitate din Harap-Alb. “Râzi tu, râzi, Harap-Alb” – râsul lui Harap-Alb este râsul Demiurgului care dă naştere lumilor prin hohotele lui. “În istoriile literare, Creangă, chiar ca scriitor de basme, trece drept realist. Epitetul este just, mai mult decât cred cei ce l-au făurit. Ce realist poate fi aşezat lângă un scriitor care reuşeşte să plăsmuiască fiinţe incredibile ca Himera, Grifonul, Sfinxul şi Nimfele Hesperide, care să vorbească şi să se comporte tot aşa de natural ca nişte ţărani din Vânătorii Neamţului şi din Baia?” (p. 347) Aspectul teratologic al lui Gerilă, oricât de înfricoşător ar fi, ni-l arată stăpânul şi în acelaşi timp captivul propriei lui forţe. Gerilă este Regent al Focului, al Focului Filosofal, al Focului din Athanor. Acţiunea lui este exclusiv descendentă şi compactantă, ceea ce ni-l arată Regent al gunei Tamas. Funcţia lui este să dea consisdenţă bazică volatilului. “Mă rog, foc de ger era, ce să vă spun mai mult?” – definiţia în limba ţărănească a Magnum Opus. Buzele lui uriaşe ni-l arată şi stăpân al Suflului, al Pranei, care vehiculează Focul. Ridică la superlativ puterea pe care o avem cu toţii, suntem toţi Gerilă, deoarece prin modificarea strângerii buzelor şi precipitarea respiraţiei, putem transforma suflul cald într-un fir de ger. Gerilă precede celelalte elemente în basm, pentru că ţine cheia celorlalte. Dă consistenţă focului, deci cu atât mai mult o dă Pământului (Flămânzilă) şi Apei (Setilă). Flămânzilă, următoarea entitate, reprezintă pământul, limita compactării începute cu Gerilă. “Şi în Gerilă, în Flămânzilă, în Setilă, pe lângă caracterul comun zodiacal, mai găsim o trăsătură unică. Absolutul se oglindeşte în ei într-un “absolut” de pasiune, nepotolit cu nimica, pe care relativitatea darurilor pământului nostru nu-l poate sătura. Este o tindere spre Absolut, moartea călcată prin moarte. Privită astfel, o posibilitate nu se epuizează aditiv niciodată, ea trebuie să treacă la limită, fie prin supralicitare, fie prin integrare, cum se va întâmpla la sfârşit; a doua moarte a lui Harap-Alb atrage “stingerea” cuaternarului elementar.” (p. 349-350) Ochiul sintetic al lui Ochilă, nefiind organul dual obişnuit, nu reprezintă calitatea sensibilă, care caracterizează elementul foc. El reprezintă Eterul, identificându-se cu Ochiul Eternităţii, ochiul frontal al lui Şiva. Acest ochi vede concomitent Zenitul şi Nadirul, cele patru puncte cardinale şi intermediare, din punctul central de unde pleacă cele şase direcţii ale spaţiului, adică din miezul crucii cu trei dimensiuni. “Ochiul central al lui Şiva preface în cenuşă Manifestarea, arătându-i caracterul iluzoriu, fapt cu măiestrie insinuat de povestitorul nostru, când îl face pe Ochilă să spună: “Toate lucrurile mi se par găurite ca sitişca şi străvezii ca apa cea limpede”. Entităţile pe care le întâlneşte Harap-Alb sunt Regenţi ai Elementelor, dar pe ele proliferează şi alte forţe obscure ale Naturii, al căror nod trebuie să-l desfaci cu multă băgare de seamă ca să nu-l rupi. Pe lângă aceasta mai au şi un caracter extracosmic, tangenţial cu Natura, de unde şi caracterul lor de “exil”, din care trebuie să-i scoată Harap-Alb prin incantaţiile lui. Invocaţiile lui sunt mântuitoare. Ochilă vede toate minunăţiile cerului şi ale pământului, dar nu se poate urni fără ajutor, pentru că viziunea imediată şi literalistă a lumii nu o posedă. Şi lui, şi celorlalţi tovarăşi, posibilităţile imediate ale lumii nu pot să le potolească setea, foamea, frigul şi nevoia de orientare şi cunoaştere. Sunt deci exilaţi în lumea asta, cum am spus-o mai sus.” (p. 351) În Păsări-Lăţi-Lungilă, Harap-Alb a înşirat o adevărată litanie a Omului, Universal, o evocare treptată şi incandescentă a lui, sub aspectul său de “măsurător” şi de mistuitor al Cosmosului. Este stăpân şi digerator al Păsărilor, deci a ceea ce ele simbolizează, Intelecţiunile. Ca şi Herakles, este un actualizator neostenit de coordonate rectilinii şi polare. Este rectorul Elementului Aer. Harap-Alb a actualizat în jurul lui armata celor cinci elemente. O imagine a ştiinţei şi folosofiei moderne: “Câte-n lună şi în stele, De-ţi venea să fugi de ele, Sau să râzi ca un nebun, Credeţi-mă ce vă spun!” Constatarea dezordinii ciclice, dar şi a faptului că în lumea fenomenală, totul trebuie să fie inversul lumii prototipale: “Lumea asta îi pe dos, Toate merg cu capu-n jos: Puţini suie, mulţi coboară, Unul macină la moară.” Moara din ultimul vers, situată în fundul Infernului, macină tot ce are o tendinţă descendentă în cliclul nostru: între pietrele ei, materia continuă, care mai are totuşi determinaţiuni calitative, se macină în materie discontinuă, în tenebre fără leac. “La unul fără suflet (Împăratul Roş) trebuie unul fără lege (Harap-Alb).” Realizarea lui Harap-Alb are caracter tantric: supralicitarea răului, branşarea lui pe nume divine de mânie şi de rigoare corespondente. Harap-Alb şi ai lui sunt culcaţi peste noapte la “casa de aramă cea înfocată”. Acesta este Athanorul, Vasul Hermetic în care se întâmplă transmutarea elementelor puse în el la dospire. În mod normal, transmutarea se face la foc lent, dar Împărăţia Roşie fiind subversivă, Athanorul este şi el maleficiat. Athanorul Împăratului Roş este în fapt un Crematoriu. Gerilă restaurează focul în adevărata lui demnitate de Foc Filosofal: “Atunci Gerilă suflă de trei ori cu buzişoarele sale cele iscusite şi casa rămâne nici fierbinte, nici rece, cum îi mai bine de dormit într-ânsa.” Urmează trei pagini fără pereche în literatura universală, în sensul că nu găsim nicăieri o scenă bufă împinsă până la indecenţă, cusută cu ghergheful geniului literar, ţesută pe un esoterism mai adânc. Bătrânii alchimişti spun că “Materia Primă” a Operei, susceptibil să sufere o transmutaţie, odată pus în Athanor şi ermetic închis într-o temperatură mijlocie, prielnică vieţii, îşi îmboboceşte şi îşi dezvoltă posibilităţile în sensul expansiunii şi al deconectării. În casa de aramă are loc îmbobocirea şi înflorirea, deci actualizarea în forma lor proprie deplină a entităţilor auxiliare ale lui Harap-Alb. Aceasta este prima parte a operaţiei, Solve. Sfada mucalită din Athanor e o expansiune a fiecăruia pentru el, pe socoteala celorlalţi, o şlefuire, o ascuţire a tăişurilor în vederea bătăliei ce s-a dezlănţuit între Împărăţia Verde şi Împărăţia Roşie. Elementele se înfoiesc în Athanor, prosperă până la maximum de distinctivitate, ameninţând să distrugă Vasul. Gerilă este cel ce fixează până la urmă dilataţia, opunând tendinţei Solve din Athanor tendinţa Coagula. El este stăpânul şi distribuitorul amândurora. “Harap-Alb este motorul imobil al acestor “puteri”. Este semnificativ că în toată scena nu scoate un cuvinţel. Regizorul lor imediat, animatorul lor este Gerilă, Corifeul elementelor, Regentul, Ministrantul Focului Filozofal, căruia acum putem să-i destăinumim adevăratul nume, Elias Artista. Nimeni nu poate spune ce este exact Elias Artista, mai ales in divinis, doar atât că este suscitantul, Rectorul Focului Filozofal. În numele lui găsim reunite pe acelea ale lui Ilie şi Helios, cu atributele lor respective. Fără el Magnum Opus filozofal nu se poate înfăptui. Prezent şi operant în orice palingenezie în Athanor, ca Ilie la ritualul de circumciziune a fiecărui copil evreu, Elia se va manifesta şi macrocosmic la sfârşitul lumii, pregătind şi punând la punct acel foc cu care Hristos va mistui lumea la Parusia, la a doua venire. Igne Natura Renovatur Integra. Prin Foc Natura se va renova în întregime, spune un ilustru adagiu hermetic. Şi dacă citim numai iniţialele celor patru cuvinte I.N.R.I., vedem că sunt aceleaşi care se găseau scrise pe crucea de pe Golgota, Iesus Nazarenus Rex Iudeorum. Cum am spus, pe când elementele se ciorovăiesc între ele şi se batjocoresc ca eroii lui Homer, Harap-Alb nu rosteşte nici un cuvânt, ca un motor imobil ce este. Se vede cât de colo că intenţia lui e să le lase să-şi facă mendrele, mai precis, să le permită să-şi dilate propria lor natură la maximul ei de eficacitate; asta, până în clipa când hârjoana se transformă în harţă, expansiunea în lăbărţare; atunci, morocănosul, saturnianul Gerilă, trânteşte o brumă groasă de trei palme şi asta-i suficient să-i harponeze, să-i fixeze în momentul lor de maximă eficienţă şi actualizare, de manifestare. Gerilă îi aţâţă, tot el îi opreşte, ca un bun corifeu ce era. De-acum înainte, Harap-Alb îşi are instrumentele bine puse la punct, dinamizate în gradul precis pentru războiul său iniţiatic.” (p. 359-360) Una dintre regulile fundamentale ale Artei Regale este închiderea totală a Cuptorului în care se coace Magnum Opus. O astfel de închidere este realizată “din interior” de Gerilă, transformând casa de aramă a Împăratului Roş într-un sloi de gheaţă. Urmează alte probaţiuni, cele ale Pământului şi ale Apei, simbolizate de Flămânzilă şi Setilă. “Numărul zodiacal doisprezece care înconjură ca un brâu întregul Univers, e o indicaţie că această tehnică de actualizare a forţelor elementare consistă în ridicarea lor la un grad paroxistic, la nivelul superlativ al întregului cosmos, la care, după ce-au mistuit lumea, se mistuie pe ei înşişi. Nu mai rămân decât vârtejuri de energie, particule atomice cu care se măsoară adecvat furnicile şi albinele, primele pe pământ, celelalte în aer, adică în sensul Amploarei şi al Exaltării, după termenii esoterismului musulman.” (p. 362) Furnicile separă mierţa de seminţe de mac de mierţa de nisip. Urmează proba în care Harap-Alb şi ceata lui trebuie s-o păzească pe fata Împăratului Roş de-a lungul nopţii. “În procesul alchimic, după prelucrarea, am putea zice, după afânarea elementelor bazice, în speţă Pământul şi Apa, elementele volatile descătuşate se reped în sus, gata să iasă din Athanor, în cazul nostru, lumea sublunară, c

REVIEW-URI

Scrie un review și spune-ne opinia ta despre acest produs scrie un review
Created in 0.0415 sec